O despărţire dureroasă

Îmi este foarte greu să scriu despre Răzvan Codrescu, ştiind că nu mai este în viaţă.

Nu ţin minte exact când l-am cunoscut pe Răzvan. Prima oară l-am întâlnit la Răzvan Bucuroiu care prin 2006 locuia în apropiere de Strada Armenească. La vremea aceea facultatea unde predau se afla pe strada Sfântul Ştefan, foarte aproape de acel loc. După sau înainte de cursuri rătăceam fascinat prin cartier: strada Mântuleasa, strada Popa Soare, strada Plantelor, etc. Ţin minte că, în imobilul unde locuia atunci Răzvan Bucuroiu, la parter avea sediul Pavel Şuşară care organiza periodic mici expoziţii ale unor pictori români puţin cunoscuţi.

Cartierul avea şi are în continuare un farmec cu totul aparte, fiind o parte din ceea ce era înainte Bucureştiul interbelic. În acei ani s-au deschis mai multe locaţii unde puteai sta la o cafea într-o grădină interioară şi astfel am descoperit minunile ascunse ale cartierului.

Răzvan Codrescu făcea parte din acest Bucureşti pierdut pentru totdeana, chiar dacă s-a născut în perioada comunistă.

Aceasta era atmosfera în care l-am cunoscut pe Răzvan Codrescu. Împreună cu el, cu Răzvan Bucuroiu, Radu Preda, Gheorghiţă Ciocioi şi alţi prieteni comuni am discutat în acea seară până târziu despre democraţia creştină, despre conservatorism, despre politica din România şi despre implicarea Bisericii. Erau chestiuni care mă preocupau şi mă preocupă în cel mai înalt grad. La vremea respectivă parcursesem deja lucrările de referinţă. Ţin minte că la acea discuţie Răzvan Codrescu a avut câteva intervenţii sclipitoare. Mustea de erudiţie. M-a surprins atunci capacitatea lui cu totul ieşită din comun de a face corelaţii între lecturile fiecărora dintre noi şi lecturile lui. Integra rapid orice informaţie în propriul său sistem de gândire.

Răzvan Codrescu a fost un erudit pe cont propriu, aşa cum cultura română a mai avut, fără ca aceste persoane să fie preţuite la adevărata lor valoare. Nefiind în sistemul instituţional intelectual (universitate, institut de cercetare, etc.) şi-a păstrat deplina libertate de a gândi pe cont propriu, fără a fi încorsetat de inutile rigori birocratice. Răzvan Codrescu şi-a impus de multă vreme un program strict de scris şi de lectură. Cunoştea foarte multe despre Ortodoxie, despre evoluţia religiei în spaţiul românesc, despre tradiţii şi Tradiţie. O cunoaştere pe care o dăruia cu dezinvoltură, de câte ori avea ocazia.

A fost fascinat de cultura italiană clasică – un tărâm pe care ne întălneam cu mult entuziasm – de aici şi aplecarea lui către Dante. A tradus Divina Comedie din pură pasiune. Nu a avut un contract pre-stabilit cu o editură, nu şi-a impus termene limită. A fost pur şi simplu vorba de o pasiune lăuntrică, un exerciţiu necesar pentru a-şi demonstra că este în stare de acest efort. Ceea ce a rezultat va rămâne fără îndoială un jalon obligatoriu în receptarea lui Dante în cultura română. Nefiind constrâns de nimic în afară de propria lui conştiinţă, Râzvan Codrescu a realizat o traducere care redă poate cel mai bine fiorul operei în original.

De fiecare data când publica un volum de versuri, Răzvan Codrescu îmi dăruia un exemplar. În el s-au întalinit în deplină armonie eruditul şi poetul creştin. Avem foarte puţini poeţi în cultura română care să aibă o sensibilitate creştină şi să o poată transpune în versuri fără a fi stridenţi, Răzvan Codrescu este unul dintre aceştia. Nu ştiu cărui poet îl pot asemăna. Cel mai indicat este a reciti poezia lui, editată integral, pentru a-i stabili locul pe care îl merită.

Răzvan Codrescu nu era un teolog în adevăratul sens al cuvântului dar interpreta fenomenul religios cu foarte mare acurateţe. A se reciti Ghidul pascal – exemplu de cunoaştere profundă şi de claritate a exprimării.

A fost pasionat ca nimeni altul de fenomenul Dreptei. Stia ca nimeni altul tot ce s-a scris, fiind atras îndeosebi de gândirea lui Eminescu. Poate că dacă ar fi trăit mai mult, ar fi avut ocazia să dezvolte gândurile sale despre Eminescu, exprimate de atîtea ori în cărţile sale. Răzvan Codrescu a analizat cu o fineţe ieşită din comun gândirea românească în domeniu şi sursele de inspiraţie ale autorilor.

A dispărut dintre noi la vârsta deplinei maturitâţi, atunci când ar fi putut să mai ofere foarte multe din punct de vedere intelectual şi uman. Nu se poate spune că a fost marginalizat în timpul vieţii dar a avut într-un fel neşansa de a se naşte şi trăi într-o ţară care nu preţuieşte cultura ca alte ţări. Răzvan Codrescu îmi aduce aminte de profilul lui Roger Scruton, de care îl leagă aceeaşi tentaţie a gânditorului neînregimentat instituţional ce îşi păstrează din această cauză integral spiritul critic. Roger Scruton a avut şansa de a trăi într-o ţară care apreciază cultura, unde autorii au în general un public foarte larg şi sunt invitaţi frecvent la lecturi în public, iar tirajele la cărţi sunt incomparabile cu cele din România, pentru a nu mai menţiona cunoaşterea extinsă a limbii engleze în întreaga lume. Ca profil intelectual, Răzvan Codrescu nu era cu nimic mai prejos. Toţi cei care l-am cunoscut l-am apreciat în mod deosebit. Rămâne ca de acum înainte opera lui să iasă mai bine la lumină, în speranţa că se va bucura post-mortem de recunoaşterea pe care a meritat-o întotdeauna.

Radu CARP