LOADING

Type to search

O nesfârşită iubire

Editoriale

O nesfârşită iubire

Share

Pe toată durata sfintei liturghii din Marea Joi a vinderii Mântuitorului nostru de către Iuda, pr.Mihai a spovedit în curtea bisericii sfântul Antonie cel Mare, pe estrada amenajată deja pentru slujba Învierii.

Sunt ultimii penitenţi, îmi spuneam, căci ei nu mai au şanse a se împărtăşi decât în noaptea de Paşti. Dar şirul lor continua fără sfârşit, oprindu-i din drum chiar şi pe cei care doar treceau pe acolo. Îşi abandonau în stradă cărucioarele cu târguieli (şi ce dacă le vor lua alţii? va fi pomana mea de Paşti către săraci) şi veneau să îngenuncheze sub patrafirul minunatului părinte. Neobosit, el îi primea cu iubire, spălându-le sufletul de praful acestei lumi. Era destul să vezi silueta acestui părinte, aplecat cu bunătate, să asculte multele mărturisiri, culcând pe umărul său capul celui îngenuncheat şi mângâindu-i plânsul cu neasemuite cuvinte, ca să nu poţi trece mai departe. Fiecare ar fi vrut, chiar cei care n-au mai intrat demult în biserică, să-i fie redată nădejdea salvării din viaţa cenuşie, cu multe datorii la cel rău…

Am înţeles atunci că părintele care rostea fără teamă, cu voce înfricoşătoare, blestemele sfântului Vasile cel Mare, scăpându-ne pe mulţi de chinuirea demonică, devenise acum pescar de suflete. Stătea acolo, spovedind în văzul tuturor, pe mica estradă, pentru-a aduce la Hristos peştii cei mari. Cei cu canoane de şapte şi de zece şi de douăzeci de ani, femeile pruncucigaşe, desfrânaţii, criminalii, beţivii şi perverşii care nu se pot lăsa de patima lor şi obişnuiesc să evite biserica pe departe, ca nu cumva gândul cel bun să le schimbe viaţa, se înşirau acum, cu capul plecat, privind şi tânjind la gesturile pline de iubire ale acestui părinte (Toată lumea se leapădă de mine de atâta vreme, voi fi oare şi eu azi mângâiat?!)

Dacă se spovedesc acum, în noaptea Învierii Domnului canonul lor se suspendă, se pot împărtăşi. Unii dintre ei sau poate chiar toţi vor începe o viaţă nouă, continuând, desigur canonul, oprirea de la sfânta împărtăşanie în oricare altă zi.

Ascult din pridvor sfânta liturghie şi privesc şirul lor de o nespusă smerenie (parcă li se aud zăngănind lanţurile tristei condamnări), dar mai ales îl privesc pe părinte, uimindu-mă că nici o clipă, pentru niciunul dintre ei, orice orori ar mărturisi (şi nu e uşor nimănui să le spună, când a făptuit asemenea păcate, iar neputinţa asta i-a ţinut departe de biserică ani în şir), părintele revarsă aceeaşi iubire, aceeaşi consolare, găsind sfat inspirat de împăcare cu Hristos şi biserica Sa.

Când se îndepărtează de esplanadă, toţi îşi arată chipul îngeresc, iar la „să ne iubim unul pe altul” îi caut anume, ca să-i îmbrăţişez. Da, pot să-i iubesc chiar şi pe ei, mai ales pe ei, fără să mă simt cu nimic mai bună. Pur şi simplu iubesc.

Elena FRANDEȘ

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *