LOADING

Type to search

Editoriale

O performanţă neesenţială

Share

Imaginea omenească despre jertfă era cândva simplă, căci Însuşi Dumnezeu vorbea celor vechi prin psalmi. Inspirat era proorocul David chiar de Cel Preaînalt, dar relaţia Domnului cu fiinţa care cădea la El era rece:
„De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a mea este lumea şi plinirea ei. Oare carne de taur voi mânca sau sânge de ţapi voi bea?”(ps.49)
Poate că şi acum ezităm în alegerea jertfei prin care i-am putea plăcea Domnului, deşi psalmistul spune limpede:
„Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale.”

Cât de uşoară este jertfa laudei! I-o putem aduce Domnului fie şi doar printr-o mişcare subtilă a inimii recunoscătoare. Prin bucuria pentru frumuseţea unei clipe de contemplaţie sau de lectură, prin mulţumirea pentru cele făptuite de-a lungul unei zile faste. Cuvintele curg însă năvalnic, ca să laude iscusinţa Domnului, când este vorba de scăparea noastră dintr-un necaz.
În câte chipuri putem să-I aducem lui Dumnezeu jertfa laudei! Tăcând cu smerenie sau scriind, pentru a-I vesti puterea. Căutând singurătatea sau amestecându-ne în mulţime… Minunat este că, până la urmă, lauda se transformă în iubire, în dorinţa de a jertfi şi mai mult, pentru a putea păstra starea îngenunchierii în faţa Domnului. Căci ea topeşte orice altă îngenunchiere.

Un copil care trecuse de un an nu se putea ridica să umble, alerga doar în patru labe, cu o viteză care-i rupea mamei sufletul de jale, căci performanţa lui tot mai bună în starea aceea îi arăta că se oprise în ea. Genunchii cei mici făcuseă bătături, pielea se îngroşase ca pe talpă.
Într-o zi, când mama plângea în faţa icoanei, copilul, uimit că i se luase dreptul lui absolut, plânsul, veni repejor lângă ea. Erau acum în genunchi amândoi şi ea îl strânse în braţe, continuând rugăciunea:
-Doamne, eu ţi-am născut un copil, dar dacă Tu vrei să cresc un patruped, fie Voia Ta, îl voi iubi aşa cum este, până când inima mea se va preface toată în rumeguş. Dacă asta e jertfa pe care o vrei de la mine, iată roaba Ta.

Oare Sfânta Fecioară şi-a recunoscut cuvintele, tresărind în Sfânta ei Inimă, sau Însuşi Pruncul Iisus s-a desprins din braţele ei, ca să-l înalţe de mâinile grăsuţe pe neobositul alergător în genunchi?!

Din faţa icoanei s-au ridicat în picioare amândoi. Mână în mână, au dat încet ocol încăperilor casei. Prudent, copilul îşi experimenta micile tălpi, care nu călcaseră încă pe pământ. De ce se temuse atât că au să-l doară? Păstrăm în suflet frica aceasta de a ne ridica, până târziu, în viaţa matură. Pentru copil, nu mai conta viteza alergării în genunchi, fusese o performanţă neesenţială. Acum putea privi pe fereastră copacii şi cerul, crengile desenate pe el, putea păşi lângă mama, bucurând-o.

Doamne, ajută-mă să înţeleg, care sunt îngenunchierile din care ai vrea să mă ridic. Apucă-mă Tu Însuţi, dacă vezi că nu pot. Dă-mi discernământul performanţelor mele neesenţiale, ajută-mă să mă desprind şi să nu mai stărui în ele. Vreau să-Ţi jertfesc acest efort!

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up