O remuşcare pentru un păcat minor

Copiez un scurt şi minunat portret, găsit în Jurnalul Scoţian al preotului Ioan Florin:

„Prin anul 560, un călugăr irlandez, Columba pe numele său latinizat, a debarcat pe Iona, ca să-şi ispăşească în exil, printre sălbaticii picţi, păcatul de a fi copiat pe furiş psaltirea maestrului său, sfântul Fionnan.”

Şi mă gândeam: Doamne, eu care import zilnic în jurnalul meu din eseurile citite pe site-urile creştine, considerându-l, se înţelege, pe cel copiat maestrul meu, chiar dacă preţ doar de o frază, de un eseu… câţi ani de exil ar trebui să ispăşesc? Şi unde este insula mea?

„Iona ar fi fost prima bucată de pământ de unde bietul monah, cuprins de remuşcări, nu mai putea zări ţărmurile dragei sale Irlande, care-i trezeau atâtea amintiri. În scurt timp, insula a devenit centrul creştinării Scoţiei. Columba călătoreşte în lung şi-n lat, vindecă bolnavii, potoleşte furtunile, se luptă cu monstrul din Loch Ness, dar mai ales îi vizitează pe regii clanurilor picte şi sădeşte în inimile lor războinice sămânţa Evangheliei. La moartea sa, Scoţia e creştină, iar Iona devine locul de pelerinaj al întregului Nord creştinat.”

Iată cât de mult rod poate aduce lumii din jur o simplă remuşcare, pentru un păcat minor. Căci a copia din Psaltire în caietul tău pare mai curând o graţioasă slujire, un exerciţiu al gândului de a-şi încetini goana, de la ritmul lecturii, la cel al rugăciunii lente, apropiat de migala scrisului.

De la păcatul călugărului Columba, atât de ziditor prin căinţa făcută, a trecut un mileniu şi jumătate. Dacă lumea noastră de azi ar fi înţesată doar de păcate de acest rang, cât de bună ar fi paideuma, cât de aromat aerul duhovnicesc din vremea rugăciunii personale. Dar nu mai copiem Psaltirea, nu copiem nici poezie, ca în jurnalul din adolescenţă. Din păcate, aproape că n-o mai citim.

Scrie Cristian Bădiliţă, despre cărţi: „Într-o lume atât de anarhică, dominată de indiferenţa unuia faţă de celălalt (inclusiv aglomeraţiile de pe internet atestă acest fapt; cel mai adesea, intrăm «în contact» nu pentru a comunica, ci pentru a ne exhiba), într-o asemenea lume aşadar, cărţile au devenit săbii mute şi boante. Ba nu, mai degrabă, morminte făr-de nume şi făr-de glas.”

Acest paradox al inversării semnului viaţă/moarte, care se petrece trăind în lume, atingând-o, contaminându-te dacă faci imprudenţa să te arunci în aglomeraţii sau dacă priveşti filmele pline de moarte ale televiziunilor, transformă peisajul cu plaje al unui suflet rugător, în reducţia sa la o schiţă făcută în cărbune.

Mai spune Cristian Bădiliţă: „Poemele mele eu le transform în planşe pe care le expun. Nu din exhibiţionism, ci din impulsul de a protesta împotriva amneziei, a surzeniei vuitoare, a morţii poeziei. Căci poezia, alături de sacru, este cea care ne defineşte ca fiinţe umane. Poezia trebuie să fie scoasă din cărţile-morminte, să fie urcată pe pereţi, căţărată în copaci. Să devină scut, semn heraldic. Dacă nu pentru a ne apăra în luptă, atunci măcar pentru a păstra memoria esenţială, transpersonală, divină a speciei”.

Am sentimentul că, din mulţimea de sinucigaşi şi decepţionaţi ai lumii în care trăim, trei sferturi puteau fi salvaţi, doar prin lectura unei poezii. Am fi cruţat oraşul de sirenele zgomotoase ale salvărilor, de perfuziile montate prea târziu, într-un spital de urgenţă, ca să se amplifice cumva semnalul prea slab al vieţii, celui care s-a lepădat de ea. Poezia ori psalmul ar fi putut face asta înaintea gestului fatal.

A reaminti lumii frumuseţea lecturii poetice, a lecturii psaltice înseamnă, cred eu, a milita pentru viaţă. Chiar dacă efortul este minim şi, oarecum asemănător păcatului minor al călugărului Columba: a selecta, a copia, a împărtăşi celorlalţi…