LOADING

Type to search

Octuorul îngerilor

Editoriale

Octuorul îngerilor

Share

Iubesc barca în care plutesc. Are comenzi simple şi nu mă stresează problema competiţiei. Pot auzi marea, pot contempla peisajul cerului, pot strânge idei, aşadar pot supravieţui, chiar cu acest model.

De ce să părăsesc barca mea săracă, pentru un transatlantic glorios? Cel cu ispitele nu încetează să freamăte în jurul meu, sclipind oferte de tot felul. Unii dintre cei preocupaţi de prosperitatea mea sunt chiar bine intenţionaţi. Dar îmi amintesc că, atunci când Titanicul s-a scufundat, doar cei care au ajuns la bărci au mai avut speranţe de supravieţuire. Principiul cel mai simplu de plutire l-a bătut pe „cel greu”, împovărat cu cabine luxoase, cu saloane de dans şi de biliard, cu bucătării grase, cu garaje imense, care transportau şi automobilele importanţilor călători…

Când a fost să se renunţe la ceva din grandiosul proiect, a fost înjumatăţită cheltuiala pentru bărcile de salvare. Astfel, înainte ca naufragiul să devină evident, cei care deţineau informaţia au încuiat poarta de acces la punte a celor de la clasa a treia, cei cu bilete ieftine. Li s-a luat orice şansă de supravieţuire. Au fost salvaţi cu prioritate cei bogaţi.

Din toată această lume, înnebunită să joace ultima carte a soartei, doar pentru a-şi relua, câteva zile mai încolo, tabieturile deşarte, au existat opt suflete îngereşti, care, deşi puteau, au renunţat de bunăvoie să se înghesuie la bărci: membrii octuorului simfonic. Au ales să-şi împlinească vocaţia, să cânte, nu fiindcă nu-şi iubeau viaţa, ci fiindcă slujirea lor îi liniştea pe ceilalţi, atât de agitaţi să scape, încât erau gata să se ucidă, îmbrâncindu-se. Dacă nu nimereau barca, la câteva minute ar fi urmat infarctul, în apa aproapiată de îngheţ a nordului boreal.

Interpreţii lui Kreisler, Schubert şi Mozart au preferat să cânte, decât să se amestece cu cei patimaşi. Poate că până atunci mai existase în inima lor dorinţa de afirmare, speranţa că vor fi programaţi să concerteze în săli celebre, cu mii de locuri… Acum nu-i mai privea nimeni, nu se minuna nimeni de calitatea interpretării lor, de virtuozitate. Erau doar acompaniamentul firesc al clipelor pe care le trăiau ceilalţi. Erau jertfa, întotdeauna discretă şi neluată în seamă, pentru aproapele lor aflat în necaz.

 

Ce vreau de fapt, scriind? Să mă aflu în raza a zeci de reflectoare, care să-mi pună orgoliul în valoare sau să fiu luminată cu tandreţe de Prezenţa Ta, Doamne?! Nu că lumina unei scene omeneşti s-ar putea compara cu a Ta, dar aici, în cămara rugăciunii mele, nu eşti vizibil şi pentru ceilalţi. Iată, este ultima ispită, gândul că vreau să Te dăruiesc, să le împărtăşesc tuturor bucuria iubirii Tale. Dar oare asta vreau să le ofer, pe Tine, sau tot profilul cinematografic al orgoliului meu?!

Şi iată-mă, participând la cursa de yahting, în barca mea veche, model Petru Apostolul, fară altă ambiţie decât a compune, prin rugăciune, muzica de fond pentru cei care ar mai avea o şansă de salvare, prin Mila Ta: neînghesuindu-se, neîmbrâncindu-l pe cel ce tocmai părea să ocupe ultimul loc cu putinţă, înaintea sa. Adică ajutându-l să deprindă pacea, să inţeleagă dintr-o străfulgerare ce a intenţionat Hristos, spunându-ne:

„Cine va voi sa-şi păstreze viaţa, şi-o va pierde…”

Cursa este uşoară, ambarcaţiunea merge singură, aşa că am vreme să îmi notez în carnetelul-jurnal:

Când eşti constrânsă la inevitabile restrângeri în bugetul vieţii zilnice, ai grijă ce tai. Nu împuţina tocmai bărcile de salvare: milostenia, lectura, contemplaţia, iertarea…

Prietenia, iubirea.

Membrii octuorului s-au înclinat unul către celălalt, nu către public cum obişnuiau, fiindcă acesta dispăruse demult. Pe puntea vaporului care se scufunda au rămas împreună doar cei care se asemănau. Presupun că şi în lumea îngerească acesta este criteriul alăturării, în cete de acelaşi rang. Cât de frumoasă trebuie să fie împreună-slujirea lor!

Muzicienii au plecat spre eternitate, trăind naufragiul, aşa cum se îndreptau în alte seri spre casele lor.

În Southampton, Anglia, se află un muzeu dedicat celor opt instrumentişti care au cântat şi au murit pe Titanic: violoniştii Wallace Hartley, Georges Alexandre Krins, John Law Hume, pianiştii Theodore Ronald Brailey şi Percy Cornelius Taylor, contrabasistul şi violistul John Frederick Preston Clarke, violonceliştii Roger Marie Bricoux şi John Wesley Woodward.

„Şi cine işi va pierde viaţa, o va câştiga”, ne asigură Mântuitorul nostru.

Elena FRANDES   

1 Comment

  1. Marius Matei 10 noiembrie 2014

    Pr. Hrisostom: “E atât de multă gălăgie pe pământ, încât nu se mai aude nimic din cer.”

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *