Odihnă pentru cei epuizați

Epuizat peste măsură, omul simte că nu poate să mai cuprindă tot ce și-a propus. Oricât ar face, mai este de făcut, oricât ar citi, mai este de citit. Recunoașterea limitelor poate fi o surpriză pentru cel mândru. Speriat, caută soluții. Dar vrea ca el să nu facă nici un efort. Obișnuit să primească totul de-a gata, este dezamăgit de orice mesaj care îl implică efectiv. Când își va seama că fericirea nu este aici și acum, va avea o șansă. Când va renunța la impostură, va înțelege cât de odihnitoare este mulțumirea.

Omul se scuză că nu poate ajuta săracii deoarece nu îi cunoaște, nu îi vede, nu se intersectează cu ei. Păi, câtă vreme săracii sunt – în general – în jurul bisericilor, omul care nu prea trece pe acolo nici nu are cum să îi vadă. în biserică primești totul: rugăciune, iertare, caritate, viață veșnică. Omul care renunță la credință este un trădător față de viața pe care a primit-o de la Dumnezeu. După asasinarea smereniei, omul intră în stare de ocupație nedeclarată și plătește greu tribut. Astfel se explică distrugerea sistematică a oricărei urme de bunătate, înstrăinarea valorilor, despăgubiri absurde. Omul mândru nu mai produce virtuți. Uită că el nu este născut în iad și nici nu ar trebui să ajungă acolo din nepăsare.

Riscul major este pierderea identității creștine. Partida încă se joacă, taberele se repoziționează. Fără Hristos, omul este un sclav modern. Diabolismul este un sistem colonial înfricoșător, dar total neputincios în fața harului divin. Omul singur poate săvârși un singur lucru: să păcătuiască. Doar cu Hristos poate scăpa de nebunia nebuniilor. Și sunt atât de multe detalii care ne îndepărtează de fericire… Prea multe înjurături (la volan), prea multă lăcomie, prea mulți nervi. Prea multă epuizare.

Extenuarea este o consecință a patimilor. Uzura aduce suferință și frustrare, chiar lipsă de orizont. Un om sleit încă mai poate cere iertare, pentru a fi reabilitat. Este o senzație prematură că totul s-a sfârșit, adică deznădejde. Nu este scurtă și nu dispare rapid. Este o insuficiență a iubirii. Omul apatic nu se mai poate odihni, nu se mai poate bucura. Este în înșelare, a fost mințit, diavolul nici măcar nu i-a dat ce îi promisese, doar e cel mai mare amăgitor. Singura scăpare este revenirea la credință. Durerea aceasta adesea nu poate fi tratată în mod clasic, pentru că doar un doctor spiritual poate diagnostica această nebuloasă. Așadar, păcatul este un cancer sufletesc. Tot mai multe persoane se plâng că nu mai rezistă, că nu mai pot cuprinde obligațiile, că au ajuns la extenuare totală. Singura soluție este cea a sfinților: răbdarea necazurilor. Vindecarea vine prin GONIREA PATIMII. Amețit de vârtejul lumii, omul își găsește stabilitatea vitală doar în Hristos. Virusat de grija de multe, omul se poate vindeca doar prin atingerea harului.

Oricât de epuizat ar fi, omul vrea să evite atât temporarul iad pe pământ, cât și veșnicul pământ pe iad. Pentru asta, trebuie să iubească mai puțin aurul și mai mult raiul. Să facă rost de altfel de comori, de aur pentru rai. Să realizeze cât de păgubos este aurul pământesc și cât de obositoare este cucerirea lui zadarnică. Tulburarea aurie dispare odată cu smerenia de aur. Nu trebuie să vindem nimic. La spectacol nu contează câte bilete ai vândut, ci cum ai reușit să câștigi pacea. Numai că – de fiecare dată – PACEA ARE UN COST. Omul mulțumit nu se mai luptă pentru extramarfă. Cel nemulțumit pierde starea de har, vorbind despre pace, dar nemaitrăind în ea. Soluția este racordarea la sursă de lumină și de căldură, intrarea în focul harului și deprinderea cu proprietățile focului. Omul fără credință nu are frică de Dumnezeu, dar are multe alte frici obositoare.

Există în Sfânta Scriptură un personaj trimis de Dumnezeu să facă ordine. Numele lui este Ghedeon. Poporul ales a fost dat pe mâna durilor madianiți, ca pedeapsă pentru păcate. Evreii se ascundeau pe unde puteau de teroriștii de atunci, prin peșteri și locuri extrem de greu de pătruns. Ce mai, un adevărat calvar! Partea proastă era că durii furau roadele câmpului, astfel încât refugiații erau înfometați, disperați și aproape deznădăjduiți (un episod prea ușor neglijat de creștini din Biblie). În acest context apare un voinic, fiul lui Abiezer, Ghedeon, din seminția lui Manase, care nu se remarcase cu nimic până atunci. Câți mai credeau că un tânăr poate salva un popor de la disperare?! Câți mai sperau ca puterea lui Dumnezeu să lucreze prin acest voinic?!

După ce distruge idolii, păgânii îl amenință cu răzbunarea zeilor, fapt ce nu se întâmplă. Din contră, în loc să dispară, Ghedeon răsare ca un salvator trimis de Dumnezeu să adune o armată a binelui, care să lupte cu slujitorii răului. Dușmanul va fi nimicit abia după selecția propriei armate, astfel că din 32000 de soldați rămân doar 300. Oare noi am rămâne după o astfel de selecție?! După victorie, Ghedeon revine la munca câmpului, refuzând orice ofertă de a conduce.

Acest voinic credincios este simbolul celor care, deși neimplicați în cele rele, suferă alături de frații lor, care au greșit. Și el era nevoit să se ascundă, pentru a nu fi ucis. Întreg poporul suferea pedeapsa pentru păcatele unora. A fost necesară intervenția lui Dumnezeu, ca să le deschidă ochii, să renunțe la idoli. Sfinții sunt trimișii Domnului să aleagă armată de îngeri. Noi doar să ne pregătim, să nu ne prefacem accidentați.

Marius MATEI