Ofranda

Iisus are atâtea virtuţi încât, dacă L-aş putea urma doar prin una şi tot ar fi bine. Din când în când, ştiindu-mi slăbiciunea, mă întreb care ar putea fi aceasta. Nu cumva să fie mai puţin decât una! Dar care? Mi-o limpezeşte părintele Arsenie Boca (Talanţii Împărăţiei):

„Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească în faţa suferinţei.”

Da, cred că asta încerc să învăţ de la El de ani buni. Şi nu mă refer la marile suferinţe în care, oricum, primim un har special pentru a le suporta. Mă gândesc la suferinţa zilnică, pe care ceilalţi aproape nu ştiu că ne-o provoacă: prin tonul vocii, prin nepăsare, prin poruncire aberantă, prin tulburarea cu orice preţ din concentrarea pe care o cere făptuirea unui lucru sau a unei rugăciuni, prin asprimea de a ne impune să trăim după voia lor, nu după ceasul interior în care ne putem face slujirea, oricare ar fi ea, cu bucurie.

Caut să deprind liniştea supraomenească, în stare să coaguleze emoragia de suflet, chiar în clipa când suferinţa cotidiană l-a sfâşiat. Semnul că operaţiunea mi-a izbutit este ţâşnirea bucuriei şi puterea de a ierta imediat, de a iubi mai departe…

Îmi trebuie această linişte, ca să nu simt cu toată intensitatea nisipul nepăsării şi trădării aproapelui, ca să-l împiedic să-mi troienească venele, iar siliciul deşertului să le blocheze mortal. Praful nepăsării tale, frate iubit, soră cu inima leneşă, curge prin vinele mele, transformându-mă într-un deşert al singurătăţii. Doamne, Tu care Te-ai rugat în deşertul Iordanului şi în pustia Carantaniei, vino şi în netrebnicul deşert care sunt şi, prin Cuvântul Tău, ţese-i din nou oazele de Viaţă !

Nu reuşesc să-mi păstrez pacea nici în împrejurări uşoare. Când un prost, care nu poate să fie simplu, încearcă să mă tot înveţe, o mică mânie mă face să îl pun la punct. Nu că eu aş fi prea deşteaptă, dar gândirea lui groasă şi ţâfnoasă mă împiedică să trăiesc cum ştiu eu, ca să-I plac Mirelui. Îmi ia libertatea, îmi înăbuşă respiraţia bucuriei şi a rugăciunii. «Doamne Iisuse, miluieşte-mă» îmi iese îmbrâncit şi stâlcit. Totul este să pot scurta durata mâniei şi să înot puternic spre liniştea supraomenească a Domnului meu.

Nu este uşor de atins. Căci mai sunt pe lume şi cei vicleni, dându-mi târcoale cu discursul lor lunecos, cu retorica diplomaţiei practice. Viclenia este ispititoare, te scoate rapid din situaţii incomode, mai ales când ai imaginaţie; bineînţeles că am căzut în ea, dar nu-mi place să-mi fie arătată viclenia drept mod de a reuşi în viaţă. Nu asta-i virtutea în care vreau să mă îmbrac.

-Plecaţi! Ce căutaţi în templul rugăciunii mele?

Căci mi-o iau, cu pălăvrăgeala lor insinuantă. Desigur, nu sunt mereu în starea rugăciunii, dar şi dacă îmi întrerup o contemplaţie, o dispunere de suflet, deschizându-se către Domnul, din dorinţa mea de a fi mereu cu El, tot frustrată mă simt.

Este orgoliu să gândesc astfel, căci nu sunt Iisus, ca să răstorn tarabe de negoţ, tarabe de gânduri interesate. Şi tocmai fiindcă nu sunt (El suporta să fie îmbrâncit de mulţimi, eu nu pot), îmi pun întrebarea: Cât îndur şi cât arunc lumii înapoi, pentru a nu mă lăsa iarăşi înnămolită de ea?

Mă ajută Maica Siluana: ”Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Dar eu pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine. Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.”

Exact asta nu pot eu, Maica mea!

Departe sunt de Iisus, Modelul meu. Totuşi orice situaţie din viaţă are rezonanţă în anumite gesturi ale Lui, cunoscute din Evanghelii. Reacţiile de primaritate ale psihicului meu, cele care nu trec prin conştient, ci sunt declanşate ca de o alarmă a supravieţuirii, mi s-au impregnat profund de modul Lui uman de alegere, în situaţii tipice. De când am decis virtutea pe care vreau să i-o urmez, liniştea supraomenească, reacţii rapide, inexplicabile să zicem prin buna educaţie, apar anume parcă pentru a mi proteja această virtute, necâştigată încă. Aş vrea ca ea să fie ofranda mea, Doamne.

Liniştea şi bucuria, cele două braţe ale iubirii mele, întinse către Tine!

Recunosc locul şi oamenii printre care mi se cade să fiu (dacă tot trebuie să-mi păstrez bucuria şi când sunt cu ceilalţi), după mulţimea ceasurilor din zi în care îmi este cu putinţă să-i aduc Domnului meu ofranda făgăduită. Şi-mi dau seama, cu adâncă smerenie, că nu pot să-i aştern la picioare nici măcar o singură virtute întreagă, căci liniştea mea, aleasă ca supremă nevoinţă, este doar linişte omenească, departe de aceea pe care ne-a strălucit-o Iisus. Şi liniştea aceasta mică, fără ajutorul Lui, n-ar lumina nici cât o lampă de veioză.

Ce mai ofrandă, când până la urmă, eu sunt cea mai câştigată din ea!

Dar câtă nădejde găsesc în ce spune Maica Siluana: „Nimeni nu transformă pe păcătos în sfânt decât Dumnezeu, la ofranda omului. La Sf. Liturghie este activată în noi preoţia universală, adică acea capacitatea a omului de a se oferi pe sine şi pe toate ale sale lui Dumnezeu ca să le sfinţească. Atunci când ne daţi drumul „cu pace să ieşim” ne trimiteţi preoţi în lume. Toţi participanţii la Sf. Liturghie devin preoţi în lume.”

Ce şansă minunată! Să n-o irosim.