Omilii despre umilință (I)

La sfârșitul jocului, regele și pionul ajung în aceeași cutie. În anticamera învierii, regina și nebunul așteaptă la fel. Fericit pionul care nu se crede cal! Să nu uităm: smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilinţa este conştiinţa păcătoşeniei.

Orice am face după mintea noastră este iluzie (Siluana Vlad, Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism, Ed. Agaton, Făgăraș, 2017, p. 176). Ne amăgim singuri sau ne lăsăm amăgiți de alții și trezirea la realitate este dureroasă. Soluția este să lăsăm la o parte planul nostru și să ne găsim locul în scenariul divin. Fără har, puterile sufletești intră sub putere demonică (Ibidem, p. 180).

Păcatul este o problemă de orientare: canalizarea puterilor în direcția greșită. Soluția este să părăsim șandramaua plină de mizerie și să pornim la luptă împotriva răului (Ibidem, p. 187). Doar omul plin de har nu va fi împotmolit, va putea merge mai departe. Doar omul lipsit de umilință devine mândru: se amăgește că a făcut singur ceea ce e chemat să facă împreună cu Dumnezeu. Lipsindu-i umilința, omul Îl neagă pe Dumnezeu. Aceasta este metastaza generală a sufletului (Ibidem, p. 360). Nu este nevoie să ajungem pe marginea prăpastiei, ca să ne dăm seama că nu vrem să sărim. Amăgirea pompierului piroman: dă foc casei, ca să pozeze în salvator.

Când ne-am hotărât: nu mai vrem să suferim, deja am pornit pe calea sănătății. Apoi mergem la Doctor. Și descoperim cât de iubiți suntem (Ibidem, p. 227). Fiecare înțelege după măsura moralității sale: să privim cu credință către Cer. Fără umilință, dragostea nu se maturizează. Toate acestea au sens doar pentru cei care așteaptă cu nerăbdare fericirea veșnică și nu se atașează de cele trecătoare.

Abia în clipa în care Îl întrezărim pe Dumnezeu ca Proniator nu ne mai simțim singuri în această lume, nici disperați, nici dezamăgiți (Nicolae, mitropolitul Mesoghiei și al Lavreotichiei, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Ed. Egumenița, Galați, 2016, p. 146. Vezi și Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, Ed. Sophia, București, 2015, p. 74). Cel mai frumos lucru: a trăi fără minciună. Nu fugim după fericire: aflăm calea dreaptă și fericirea va merge împreună cu noi.

Respingerea transcendenței face ca toate realitățile umane să își piardă semnificația simbolică și să fie total golite de orice satisfacție în afară de nevoile materiale imediate, iar noua ideologie tinde să devină sursa identității oamenilor și a înțelesului vieții (Augusto Del Noce, Societatea modernă are un crez anticreștin, în Lumea, nr. 1/2021, p. 59. Vezi și Marius Necula, De la religia lipsei la lipsa religiei, în Lumea, nr. 1/2021, p. 66).

Cu cât oamenii devin mai bogați, cu atât devin mai atei, mai mult fascinați de iluzia paradisului tehnologic. Însă negarea religiei nu poate oferi bazele unui stil de viață: pentru o viață împlinită, omul are nevoie de afirmarea credinței și de susținerea valorilor. Astfel, demersul ateist este inutil. Ateismul este o erezie, cea mai mare de până acum, care încearcă o formă de religiozitate cu o alta. Nici o erezie nu poate satisface nevoile intrinseci naturii umane. Niciodată falsul nu va înlocui veritabilul.

Eroarea se află la rădăcină, la fundamentul gândirii atee: omul este văzut ca fiind centrul a toate. Cu o asemenea mentalitate, declinul spiritual este inevitabil: în om s-a înstăpânit tot ceea ce este material, cu exces și fără nici o măsură. Omul este rătăcit, deoarece ateismul nu este o călăuză eficientă. Este doar un selfie ipocrit: nu poate vinde ceva ce nu are în depozit. Este o poveste adevărată despre mizeria morală, pe care puțini și-o imaginau acum un secol. Un dezastru mai mare decât un orice este o conștiință fără Dumnezeu, fără busolă morală, fără repere autentice.

Prin umilințe răbdate cu speranța izbăvirii, este necesar ca viețile noastre să se transforme cu adevărat, dacă nu vrem să piară prea devreme. Nu putem fugi de asumarea vinovăției: ceea ce nu este asumat, nu poate fi nici vindecat. Nu putem ocoli Crucea, dacă avem ca destinație învierea.