LOADING

Type to search

Omilii despre umilință (II)

Editoriale

Omilii despre umilință (II)

Share
Avem un Mesia minunat, ne putem baza pe El, ne îngrijește, moare în locul nostru, învie și biruie moartea și ne poate ajuta non-stop. Nu există iubire mai mare decât aceasta: iubirea Lui pentru noi nu se va sfârși niciodată. Toate îndemnurile Lui pentru noi se bazează exclusiv pe această iubire perfectă: nu vrea ca noi să suferim dintr-o prostie, ci dorește să găsim adevărata fericire și să nu o pierdem din neglijență. Ascultând de glasul Lui, vom fi vindecați, chiar dacă pentru asta suferim umilințe, ironii, calomnii, răutăți sau chiar martiriu. Mai contează o remarcă umilitoare, câtă vreme am găsit cea mai minunată iubire?! Suferim orice e nevoie, doar să fim ai Lui, să mărturisim celor triști că există bucurie, celor bolnavi că există vindecare și celor ostili că există blândețe.
Acceptând umilința în numele Lui câștigăm totul; altfel, pierdem totul din mândrie. Cât de bine este să ne antrenăm cu echipa învingătorilor, chiar dacă nu suntem titulari! Cât de frumos este să iubim cumințenia! Primim har fiecare după râvna lui, să rânvim la cele nemuritoare (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 262). Sunt în asentimentul părintelui Savatie Baștovoi: Mă gîndesc la oamenii care nu au ce fotografia. Nu au nici un fotoliu frumos în care să se pozeze, nu au o masă scumpă, iar pe masă nu au o cină vrednică de a ajunge pe facebook. Aceștia îmi sînt cei mai aproape de suflet. Ce ne zice Dumnezeu: Vom fi prieteni o veșnicie, așteaptă și ai să vezi.
Foarte greu ne pornim pe acest drum, dar – o dată porniți – foarte greu ne mai oprim. În astfel de momente, ne dăm seama că am făcut și greșeli (nu le mai negăm) și vrem să progresăm sufletește, lăsând la o parte trecutul, ca o banchiză ce se desprinde, topindu-se. Să nu abandonăm pe nimeni, ca pe niște animale retrase de la circ, de care nimănui nu îi mai pasă. E firesc să ne fie frică de lupi, ca să ne ferim de ei, fără nici o excepție.
Este incredibil cât de multă fericire ne-a pregătit Dumnezeu! Prin comparație, puțina umilință de acum nici nu contează, ca și cum nu ar fi. Suferind puțin aici, nu vom mai fi odioși. Este bine să facem pe alții să râdă, să aducem bucurie în viața lor, dar fără să ne facem de râs și renunțând degrabă la orice metodă revoltătoare. Cine se comportă ca un nemernic la serviciu, inevitabil va face așa și acasă. Toate specialitățile de pe platoul bunătății divine sunt de nerefuzat.
Dacă apa e potabilă, nu e obligatoriu să fie îmbuteliată: dacă suntem fericiți, nu trebuie să ne intereseze imaginea de sine. Dacă sunt 16.000 de miliardari în țara noastră nu e cel mai important lucru: câți credincioși sunt contează mai mult, la fel câte liturghii se oficiază, câte rugăciuni se înalță sau câți sărmani sunt ajutați. Italiana este limba cea mai apropiată de limba română: umilința e dialectul cel mai asemănător limbii raiului.
Sunt mii de motive pentru a nu vizita niciodată iadul, nici din curiozitate: nu e nimic de văzut acolo, nu există decât povești mincinoase, nu este nimic frumos acolo, despre nimic de acolo nu putem spune că ar fi excepțional, totul e deplorabil, nimeni nu s-a îndrăgostit de acel loc vreodată, totul este urât și lipsit de sens acolo, nici un om normal nu are nimic de făcut acolo. În iad nu se poate trăi, deoarece nu există viață.
Oricum vom pierde tot ce este lumesc, fie pe rând, fie dintr-o dată: măcar să câștigăm ceea ce este ceresc, urmând sfaturile Învățătorului. Păcătosul vede păcat, păcătoși și urâțenie peste tot, în timp ce virtuosul vede virtute, virtuoși și frumusețe în creația divină (Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, Ed. Învierea, Timișoara, 1998, p. 344). Păcătosul vede iadul încă de aici și îl simte ca stare, iar virtuosul se pocăiește de păcat, nu se autoîndreptățește, ci este mulțumitor și recunoscător Celui l-a salvat de iad și i-a promis raiul.
Preocuparea de bază: ce să facem și în ce chip să trăim ca să ajungem la cunoașterea atotputernicului Dum­nezeu, și cum să cinstim Dumnezeirea, ca să fim pricinuitorii propriei noastre mântuiri. Un lucru devine clar: există niveluri de viață și cunoaștere, care se împăr­tășesc omului în mod direct propor­țional, ți­nându-se cont de condiția exis­tențială și morală a fiecăruia. Aparențele înșeală, umilința nu este o înfrângere: ne vindecăm în primul rând mintea și inima de modul lor de a fi străine față de Dumnezeu și de a gândi și simți împotriva lui Dumnezeu, în logica diavolului care îl separă și îl înstrăinează pe om de Dumnezeu.
Cea mai gravă avalanșă din țara noastră a avut loc la Bâlea Lac, judeţul Sibiu, în 17 aprilie 1977, când au murit 23 de persoane, 7 adulţi şi 16 copii, de la Liceul German Brukenthal din Sibiu. Cea mai gravă avalanșă ideologică este ateismul, dar acest necaz poate fi evitat, pentru a nu distruge o civilizație, doar dacă și victimele vor să fie salvate. Cine îi mai plânge pe copiii avortați, cine îi mai mângâie pe cei excluși, cine îi mai pansează pe contagioși: cei care nu consideră umilința înjositoare.
Într-un mall din capitală, pe un panou publicitar au răsărit imagini și texte antireligioase. O ultimă zvârcolire a legiunii întunecate perdante. Să nu ne tulbure calomnia, ci să ne smerească, ca să nu uităm că palma nu ne era adresată nouă direct, ci lui Hristos. Pot înfige câți spini vor, nu vor putea anula învierea, nici pedeapsa lor veșnică. În multe articole despre spiritualitatea mileniului trei am găsit sintagma atei militanți: nu sunt mai mulți decât ieri, dar sunt mai gălăgioși, parcă i-a hipnotizat funestul lor stăpân.
Fiecare erezie este o blasfemie, o încălcare a Poruncii a treia din Decalog, aceea de a nu lua în deșert numele lui Dumnezeu. Anticrezul actual oscilează între extazul bombastic și indignarea paroxistică. Poate fi vorba chiar de ultraj, de fundamentalism ateu. Cine nu vrea catedrale?! Dar mai important, de ce? Întreabă cineva: ateul de ce nu lucrează de Paști? Un studiu guvernamental arată că majoritatea ateilor nu au copii (e greu cu jertfa), dar au o părere despre orele de religie din școli (să fie ipocrizie?). Nu cred că (mai) este loc de dialog: fiecare la masa lui, fără să scuipe în farfuria alăturată. Așa cum ignoră ateul sărmanii, așa îl ignorăm noi pe el (orice efort de catehizare este inutil).
Ateismul otrăvește totul, pentru că distruge sufletul. Dumnezeu nu e mort doar pentru că așa țipă un ateu, deoarece Dumnezeu nu poate fi omorât. Doamne miluiește!
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1
Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *