Omilii despre umilință (III)

Dacă vor fi osândiți cei ce nu vor crede, după cum avertizează Evanghelia (Marcu 16, 16), înseamnă că miza principală este să nu ne pierdem credința, în ciuda neputințelor, slăbiciunilor, necazurilor sau chiar a ostilităților din jur. Pentru aceasta, este important să nu percepem distorsionat mesajul evanghelic. Soluția nu este la oameni, ci doar la Dumnezeu: dragostea Lui pentru noi este de neînlocuit. Toată lumea are o șansă de izbăvire, dar mulți o ignoră și asta s-ar putea să aibă un cost mare.

Trebuie să facem ceva curajos, ceva decisiv: să nu ne potrivim duhului lumii. Trebuie să ne redefinim prioritățile: să nu mai neglijăm sufletul însetat de adevăr. Nu este suficient că am participat la multe servicii religioase de-a lungul vieții, dacă nu s-a schimbat ceva în bine în noi, dacă nu am învățat lecția divină a golirii de sine. Nu vom putea cădea la învoială pentru a evita osânda veșnică. Adevărul nu trebuie nici să ne sperie, nici să ne placă, ci să ne modeleze comportamentul.

La Paris s-a declarat programul Frig extrem, deoarece temperaturile au ajuns la -3 grade. La Magnitogorsk probabil se considera caniculă la așa vreme. Totul ține de obișnuința cu frigul. La fel se întâmplă și cu reacțiile noastre în fața căldurii harului: suntem sau nu obișnuiți cu normalitatea duhovnicească? Dacă nu, ce putem face? Cine caută, are unde găsi, doar să caute. Va găsi iubirea și va scăpa de ură.

Hristos acest fapt le reproşează fariseilor: că se interesează excesiv de salvgardarea unor obiceiuri de faţadă, fără să-i preocupe nici cât negru sub unghie lucrurile lăuntrice, esenţiale, de însemnătate majoră. Şi le atrage atenţia asupra unor anomalii, îndărătul cărora este încarcerată frumuseţea vieţii. Să nu uităm că, înainte de toate, creştinismul înseamnă vestea cea bună, adică dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, şi nu doar un set de porunci straşnice, un cumul de reguli (Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Ed. Predania, București, 2010, p. 53). Fără Hristos, viața noastră este vraiște.

Nu ne interesează decât planul divin, nu și cacealmaua ereticilor. Nu va fi nici o surpriză că vom fi izbăviți de agațamentul morții. Prin Botez, Hristos a fost adus în suflet. Hristos continuă să rămână în noi, dar este rănit de purtarea noastră. Hristos a vărsat toate lacrimile pentru noi, fraţii Săi, până la ultima picătură. Hristos a vărsat tot sângele pentru noi, fraţii Săi, până la ultima picătură. Nimeni nu vă plăti niciodată mai mult pentru noi decât a plătit Hristos.

În Est, fiecare ins are suspiciunea că toți sunt spioni. În Vest, fiecare ins are suspiciunea că toți sunt infractori. În Rai, toate suspiciunile sunt înlăturate. Evităm ORICE nedreptate, ne purificăm de ORICE răutate, ocolim ORICE fariseism, nu mai cioplim idoli în noi. Greșeala fariseilor: își închipuie că nu vor răspunde în fața nimănui (doar dictatorii mai gândesc astfel). Nu le știm pe toate, dar știm ce avem de făcut: să împlinim Poruncile. Răsplata supremă va fi pacea mesianică. O răsplată formidabilă!

Dincolo de moarte, medaliile de aur de aici nu mai au nici un rol, nici măcar de suvenir. Hristos este Biruitor și ne dorim să fim în echipa Lui încă de la început, nu mai e nici un suspans cine va câștiga. Față de atei să avem milă, nu ură (Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. II, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 144). Cel mai ciudat lucru, pe care l-am remarcat din copilărie, este că mereu creștinii sunt găsiți țapi ispășitori, vinovații de serviciu și – drept urmare – sunt priviți de atei (majoritatea cu bună intenție) drept o sectă retrogradă care dăunează societății. Doamne miluiește!

Este umilitor să fim acuzați de ceva ce nu am făcut, dar nu e înjositor: oare nu la fel a pățit Hristos și ne-a avertizat că așa va fi? Este încă o profeție împlinită, care – chiar dacă ne provoacă neajunsuri – ne apropie de veșnicie, ne ajută să ne dezlipim mai ușor de cele lumești. Este doar o confirmare – dacă mai era necesară – că întreaga poveste este adevărată, nu doar o ficțiune reușită. Cum rezistăm: prin multă credință, prin participare activă la cultul liturgic și la activitatea filantropică și prin aprofundată lectură duhovnicească.

Această umilire din presă are și un aspect pozitiv: îndepărtează ipocriții și pe cei care cred că se pot îmbogăți muncind puțin. Întotdeauna, lașii sunt primii care fug. Iar noi, cei care rămânem, suntem chemați la o viețuire înaltă, pentru a nu sminti pe nimeni. Cu alte cuvinte, ne asumăm lucrarea divină la pachet, nu alegem doar ce ne convine din ea, deoarece avem deplină încredere în iubirea lui Hristos, a Maicii Domnului și a sfinților pentru noi.

Într-o lume în care fanaticii vor să mutileze harta şi chipul lumii, sentimentul de solidaritatea pe care îl simţim şi ar fi uman să-l şi manifestăm deschis faţă de martirii contemporani este o comoară de dragoste şi pace pe care trebuie să o transmitem în toate zările atinse de molima intoleranţei şi a lipsei de respect faţă de semeni. Victime ale unor războaie atroce, absurde şi parcă interminabile, creştinii din Orient au mai mult ca oricând nevoie de un gest de solidaritate din partea fraţilor întru credinţă (Luana Luban, O rugăciune pentru frații creștini din Orient, în Adevărul, 14 august 2014).

Un mic exemplu și din Africa: Atunci când, în 2015, focul a izbucnit într-un sat preponderent creștin din Senegal, în care au murit trei oameni și au fost distruse 70 de case, o biserică, magazine alimentare și ferme de animale, comunitățile învecinate de necreștini i-au batjocorit pe creștini și au refuzat să îi ajute. Unii i-au spus unei mame creștine a patru copii, Musu, că dezastrul era o pedeapsă pentru faptul că ea și copiii ei s-au convertit la creștinism. Altora li s-a oferit ajutor cu condiția de a se lepăda de Hristos.

Recent, episcopul Ignatie de la Huși declara: Noi începem să devenim ucenici ai lui Hristos exact în momentul în care vom fi prigoniți, batjocoriți și persiflați pentru credința noastrã.

Un aventurier occidental care se înrolează în armata otomană face câteva afirmații bizare (James O. Noyes, România, țara de hotar între creștini și turci, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 153):

1. Pentru un ortodox, este legitim să îți înșeli vrăjmașul și chiar să îl rănești.

2. Pentru un ortodox, nu e necesar să restituie bunurile furate.

3. Oracolele unei credințe antice au dat naștere absolutismului eclezial.

4. Biserica este scutită în mod eronat de taxe.

5. Pentru a supraviețui, preoții recurg la practici simoniace, fac bani din religie, în loc să ajute pe alții.

6. Preoții cer bani nejusticat la spovedanie și condiționează împărtășania de o mică donație.

7. Preoții nu ratează nici o ocazie de a se așeza la mesele altora, unde dau dovadă de multă lăcomie, neînfrânare și prost gust.

8. Deși doar un mic procent dintre preoți sunt condamnați de vreun tribunal bisericesc (sub 0,5%), preoții nu mai au autoritate printre enoriași.

9. Este citat Sfântul Ioan Gură de Aur: Mulți dintre preoți nu se vor mântui.

10. Preoții sunt ignoranți și depravați. Orice prost poate studia la școala de teologie (cea mai deplasată dintre aberații, n.n.).

11. Preotul trăiește din vânzarea apei sfințite (Ibidem, p. 159).

12. Sunt prea multe sărbători religioase și prea multe zile de post.

13. Venerația înseamnă să arzi lumânări unsuroase și să adori imagine hidoase cioplite.

14. Bisericile sunt nerenovate și se surpă în ruină.

15. Despre cimitire (Ibidem, p. 161) sunt scrise lucruri oribile. Din jenă, mă autocenzurez. Dacă o editură ortodoxă ar fi scris așa ceva despre protestanți, evrei, musulmani sau atei…

16. Toaca produce un sunet îngrozitor.

17. Nici despre fonfăneala slujbelor nu pot reda citatul, din decență, dar pot indica pagina: 164.

Opresc enumerarea aici, deși lista ar putea continua. Calomniatorul nu aduce nici un argument, toate opiniile lui sunt subiective și rău intenționate. Pe acest criteriu, oricine poate spune orice, asta nu înseamnă că e și adevărat doar pentru că e tipărit. Doar că milioane de suflete nevinovate care aud doar lucruri negative despre ortodoxie (sunt pline librăriile de cărți antiortodoxe) se pot sminti și își pot periclita mântuirea. Exact scopul inițial al diavolului care inspiră minciuna. Auzim aceste atacuri atât de des, încât aproape am obosit, dar să nu ne descurajăm, să nu generalizăm, să nu dramatizăm: Nu noi, ci Hristos câștigă și nu pierde niciodată, chiar dacă este lovit și scuipat încontinuu. Zilnic suntem ironizați, fie de străini, fie de cunoscuți. Asta înseamnă că trebuie să ne rugăm mai mult, ca să sporim toleranța la frustrare. Tocmai modul nostru de viață trebuie să contrazică minciunile enumerate mai sus.