LOADING

Type to search

Omilii despre umilință (V)

Editoriale

Omilii despre umilință (V)

Share
Vechiul și Noul Testament sunt o singură omilie despre slava lui Dumnezeu și despre neputința omului de a se salva singur (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 11). Suntem îndemnați să cultivăm virtutea și să ne luptăm cu păcatul, nu invers. Să nu rămânem nepăsători față de moștenirea veșnică. Hristos este modelul de urmat, nicidecum vreunul altul: întotdeauna primează câștigul duhovnicesc.
Există două riscuri majore ale amânării oricărei inițiative importante: să nu fie prea puțin și să nu fie prea târziu. Când Îl vom chema, nu va fi nimic să ne împiedice, dacă Îl vom chema cum trebuie, cu umilință (Ibidem, p. 15). Sincronizările fericite din viață nu sunt nici aleatorii, nici accidentale, sunt șoaptele divine care ne scot din labirint. Nu contează dacă împotriva noastră sunt mulți sau puțini, puternici sau slabi: Dumnezeu este cu noi, noi să avem grijă să rămânem cu El!
Scena lumii este mare și reflectoarele tentante, dar să nu ne fure mințile aplauzele! Dacă nu vom avea fapte de milostenie, nu Îl vom putea îndupleca. Și a sosit momentul să înțelegem: nu putem fi fericiți alături de cel ce împrăștie doar haos. Dumnezeu nu vrea să se piardă nici un suflet. Pentru progresiști: dincolo de credință nu e decât infernul.
Paul Kingsnorth, unul din cei mai importanți scriitori englezi în viață, s-a botezat ortodox la mănăstirea românească din Shannonbridge, Irlanda. Deși a avut multe căutări spirituale, Paul Kingsnorth nu a fost niciodată botezat în altă denominație creștină. Scriitorul are 49 de ani trăiește de câțiva ani într-o zonă rurală din Galway, Irlanda, unde are o fermă de familie, pe care o lucrează prin metode tradiționale, inclusiv cosit manual, ca țăranii români de pe vremuri. Jurnalistul Aris Roussinos spune că este un autor „profund religios” și „cel mai mare scriitor englez în viață”. Să ne bucurăm de o veste bună!
Părintele Ioan Florin Florescu scrie că, după lepădarea lui Petru, Domnul nu-l întreabă nimic despre credința lui, când se revăd la Marea Galileei. Cu siguranță că noi, dacă l-am fi întâlnit în ziua lepădării sale, i-am fi amintit că și-a pierdut credința: „Petre, mai crezi tu în Domnul?” Dar Domnul, ce-i spune? Îl întreabă care este mișcarea inimii lui: „Mă iubești tu pe Mine?” Cum se întreabă îndrăgostiții între ei: mă iubești tu pe mine? Ei știu că mișcarea aceasta a inimii nu mai are nevoie de nicio altă declarație de credință. Pe Dumnezeu trebuie mai întâi să‐l iubeşti, ca apoi să crezi în El. Credinţa nu se poate naşte decât din iubire. Asta spune Evanghelia, de la un capăt la altul.
Nimic nu poate învinge puterea rugăciunii. Cu siguranță,  a-L slăvi nu înseamnă nimic altceva decât a enumera atributele Lui minunate. Încercarea omului de a se descurca fără Dumnezeu este cel mai mare eșec din istorie. Petre Țuțea scria că, fără credință, fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. În afara slujbelor Bisericii, nu există scară către cer. Templul este spațiul sacru, în așa fel încât și vecinătățile devin sacre în prezența lui.
Creator fiind, Dumnezeu este Cel care a dat naștere vieții umane. A spune că omul poate exista în afara lui Dumnezeu este similar cu a afirma că un ceas poate exista fără un ceasornicar sau o poveste poate exista fără un povestitor. Existența noastră depinde de Dumnezeu, fie că recunoaștem existența Lui sau nu. Fără Dumnezeu, omul este neîmplinit, chiar și în această viață muritoare. Omul nu are pace cu alții, pentru că nu are pace cu sine însuși. Omul nu are pace cu sine însuși, pentru că nu are pace cu Dumnezeu. Este zadarnic să căutăm în noi înșine soluția pentru toată mizeria noastră. Omul poate găsi viață și împlinire doar când Îl recunoaște pe Dumnezeu.
Lipsa credinţei conduce spre o retragere a prezenţei simţite a lui Dumnezeu din lume, favorizând intervenţia şi impunerea răului, demonicului, în viaţa oamenilor. Acest lucru se petrece sub ochii noştri, însă omenirea nu se cutremură. Fără credință, omul nu mai are răbdare. E mereu grăbit, agitat, tulburat. Dacă vechiul umanism L-a înlăturat pe Dumnezeu, noul umanism înlătură omul. Glenn Tinder scrie că oamenii aparţin lumii prin păcat. Ei se raportează unii la alţii ca la obiecte; manipulează, mutilează şi se ucid între ei. În moduri diverse, unele subtile, altele şocante, unele relativ blânde, altele devastatoare, ei continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi.
Omul care se roagă fără umilință este un mistreț furios (Ibidem, p. 34), care adoră ceva efemer și caută ceva fals. Fără fapte de milostenie însă, omul nu are temei de mântuire. Nădejdea în Dumnezeu este nemuritoare, neschimbătoare: dăruiește siguranță și îi face de nebiruit pe cei stăruitori. Care este moștenirea: veșnicia. Cum ne revine nouă: ascultând de poruncile divine referitoare la umilință și caritate. Pentru a dobândi calitatea de moștenitori, trebuie să ne dovedim maturitatea spirituală.
Avem nevoie de cineva care să cunoască drumul: fără călăuză, ne rătăcim. Strădania principală a drepților este aceea de a se împăca cu Dumnezeu (Ibidem, p. 84). De a redeveni integri, neamestecați cu duhul lumii. Îmbunătățirea lor a pornit întotdeauna de la inimă: smerenia este poarta de intrare în universul harului. Pe măsură ce înaintăm în galaxia aceasta, ne întâmpină tot mai multe taine și bucurii nespuse.
Nici lumea aceasta, nici Împărăția lui Dumnezeu nu sunt așa cum ni le închipuim noi, ci așa cum le descrie Sfânta Scriptură. Dar câți vrem cu adevărat să știm adevărul? Câți suntem dispuși să fim scuipați doar pentru că Îi purtăm numele? Câți chiar vrem să renunțăm la orgoliu, la mândrie, la slavă deșartă, la toate privilegiile lumești nemeritate? Câți vrem să lepădăm toate și să Îi luăm Crucea? Să părăsim închipuirile și amăgirile: nu există ceea ce căutăm, acel ceva lumesc care să ne aducă fericire, ci doar Cineva care ne așteaptă să I ne abandonăm Lui întru totul.
Credința în Hristos și consecința acesteia, dragostea față de El, transformă fricoșii în eroi și, prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, ușor și binecuvântat. Părintele I.L. Radu scrie că eroismul poate fi exercitat și este necesar în viața de zi cu zi, căci același Duh care i-a purtat martiri spre locul în care aveau să-și dea viața pentru Hristos se manifestă și în rutina vieții noastre. Dacă dragostea pentru Hristos va fi în noi, așa cum ar trebui să fie, vom fi gata să devenim scuturi vii în fața oricărui dușman al credinței (Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2007, p. 169). Cum ne vrea Hristos: isteți, treji, alerți, capabil să deosebim îngerul de bestie. Filmele de azi propun antieroi, antimodele, inducând laxism moral și dezmăț păgân: unele personaje negative nu sunt pedepsite, dar totul este  până la urmă, o ficțiune.
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *