Omilii despre umilință (VII)
25 ianuarie 2023
Share
Să nu ne irosim pentru lucruri care nu au nici un rost. Locul peștilor nu e în acvariu. Locul nostru nu este aici. Locul nostru este lângă Hristos înălțat. Doar Dumnezeu creează și salvează, diavolul nu. Potopul nu a venit brusc, contemporanii lui Noe au avut timp să se întoarcă la Dumnezeu.
Dacă i-am întreba pe toți creștinii – scrie Kant – dacă vor să aibă smerenia vameșului din Pilda vameșului și a fariseului, am putea avea surprize. Oricum, auzind această pildă, vameșii Matei și Zaheu erau convinși că au luat decizia corectă. Hristos nu ne alungă, ci ne cheamă la alt fel de viață.
Vorbim despre nave spațiale, dar am învățat noi oare să iertăm? Până să știm totul despre planeta Marte, avem multă treabă cu noi, cine suntem, cum scăpăm de egoism, cum învățăm iubirea, cum ne detașăm de tot, cum nu ne atașăm de nimicuri, cum nu mai semnăm opera Creatorului cu numele nostru, cum nu mai adunăm averi, cum ființăm cu adevărat.
Nu putem scăpa de necazuri, dar putem învăța să le depășim, să nu le lăsăm să ne doboare, să primim ajutor consistent, să fim călăuziți și ocrotiți, plini de speranță și de răbdare. Nu există scurtături magice, dar există ascultare de Iisus, prin trăirea unei vieți după modelul Lui. Putem să ne rugăm, doar să vrem. Putem să postim, să facem milostenie, să ne spovedim, să ne străduim să fim mai buni, mai bucuroși, mai optimiști. Putem să ne străduim să nu păcătuim de nici un fel, doar să vrem. Toți cei care au cutezat să încerce cu sinceritate au reușit.
Pentru a se vindeca, omul trebuie să renunțe la toate convingerile delirante, pe baza cărora se considera iremediabil pierdut. Pentru a se trezi, omul trebuie să se roage: Maica Domnului nu uită pe nimeni dintre cei care i se roagă. Fericiți cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice! Cum trebuie să ne rugăm: frecvent și fervent.
Ce înseamnă mântuirea: eliberarea de tot ce este rău. Să ne străduim să păstrăm pacea sufletească: să nu ne tulburăm pentru fleacuri. Furia noastră nu lucrează niciodată dreptatea lui Dumnezeu. Trăirea conștientă începe prin acceptarea voii lui Dumnezeu. Părintele Ciprian Negreanu scrie că mândria vine dintr-o superficialitate: totdeauna, toate păcatele vin din superficialitate și nici un păcat nu vine din profunzime, din seriozitate. Îndemnul la virtute este stânjenitor pentru cei obișnuiți să păcătuiască: își astupă urechile, nici nu vor să audă.
Nu există lucru care să se facă mai ușor și să se înțeleagă mai greu decât păcatul: Dumnezeu ne înfricoșează cu chinurile iadului, ca să ne scape de ele. Vor plânge atunci cei ce acum râd de cele serioase. Nu putem adăuga nimic sfințeniei Lui, dar ne putem supune voinței Lui. Doar Dumnezeu oferă un răspuns falimentului lumii. Nu ne descurajează oboseala acumulată. Un singur lucru cere Mirele de la Mireasa Lui: iubirea. Dumnezeu cere de la noi altceva decât cere lumea.
Un mare pericol în viața duhovnicească este deznădejdea: este atacată voința și se naște îndoiala, totul se poate prăbuși ca un castel de cărți. Fiul risipitor din Evanghelie trăiește sub impresia că lumea îl definește și că aparține întru totul acesteia. Șocul umilinței îl va trezi din miraj și va naște dorul de casă și de Tatăl. Iubirea părintească schimbă macazul vieții lui: primește o nouă șansă, fără să i se mai impute trecutul.
Să nu expunem ceea ce nu am auzit (să nu inventăm minciuni), ci să ascultăm glasul divin din Cartea Lui pentru noi (Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 269). A minți nu este creștinește, degeaba unele manuale spun că uneori minciuna e utilă: Dumnezeu este Adevărul și nu este minciună în El, toate cuvintele Lui sunt adevărate. Mincinoșii vor fi excluși din prezența lui Dumnezeu. Cei necinstiți nu pot intra în Cetatea lui Dumnezeu. Să nu uităm cine a spus prima minciună.
Niciodată nu trebuie să mințim, în nici o împrejurare (Fericitul Augustin, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 47. Vezi și Gabiel Liiceanu, Despre minciună, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 88). Nu ni se vor imputa păcatele/minciunile altora: pe ale noastre să le osândim și să ne debarasăm de ele. Minciuna este arma diavolului pentru decăderea oamenilor. Tot ce spune diavolul este minciună. Fiecare neadevăr creează câte o prăpastie între suflete.
Să ne grăbim să împlinim milostenia făgăduită (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 358), ca nu cumva să apară vreun obstacol care să ne împiedice, dacă tergiversăm prea mult. Să nu vorbim fără rost în biserică, ca să Îl auzim pe Hristos cum plânge în leagăn, scria sfântul Francisc. Cruciații eliberează Sfântul Mormânt, dar care este adevăratul Sfânt Mormânt pe care trebuie să îl eliberăm? Inima omului, ne răspunde Sfântul Francisc. Prin egoism ținem placa cu forța peste mormântul Celui înviat, pe Care L-am primit la botez.
Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi, binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite, scria părintele Nicolae de la Rohia. Răul: lapte pentru copii; binele: carne pentru adulţi. Oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele, dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu (Ioan 3, 20-21). Pentru fapte bune avem nevoie de curaj. Toată lumea știe că există știri false, dar puțini le recunosc sau le resping când sunt avertizați. Multe cărți ne pot informa, însă doar Biblia ne poate transforma.
În tabloul evanghelic al Judecății, păcatul este lipsa comunicării (Françoise Dolto, Evangheliile și credința față în față cu psihanaliza, Ed. Metafraze, București, 2017, p. 290). Fapta cea bună, în schimb, este comunicarea cu cel înfometat, cu cel bolnav, cu cel întemnițat, cu cel nebăgat în seamă. Deci, sensul primordial al relațiilor umane este de a ne identifica cu celălalt. Acest sărman am putea fi noi mâine sau poate chiar azi. Facem unele alegeri fructuoase, care ne fac fericiți, iar altele sterile, care ne fac să murim.
Pentru atei, Crucea – suprema biruință – pare un eșec total (Ibidem, p. 41). În strigătul de pe Cruce se pot recunoaște toți suferinzii și muribunzii, care întrezăresc deja o speranță, dincolo de suferință și de moarte. Fiecare trebuie să știe, pentru propria viață, ce este de păstrat și ce este de renunțat. Oaia pierdută? Trebuie neapărat să o găsească, doar asta contează pentru El. Hristos îi duce pe alt plan pe cei care Îl întâlnesc. Doar prin iubirea Lui evadăm din contradicțiile noastre paralizante. Omul devine sfânt atunci când crede în posibilitatea ca Dumnezeu să Se manifeste prin el.
Hristos este mai mult decât un Mesager, El este Mijlocitor al mântuirii noastre (Armand Puig, Iisus. Un profil biografic, Ed. Meronia, București, 2017, p. 584). Raiul devine accesibil celor ce Îl ascultă. Istoria consemnează refuzul unor oameni de a primi această învățătură: sunt oameni care se exclud ei înșiși de la mântuire, care rămân rezervați față de ceea ce aud. În Evanghelie găsim un Dumnezeu surprinzător, care caută oaia pierdută, nu are pe nimeni de pierdut, vrea să îi salveze pe toți. Găsim, de asemenea, un Dumnezeu grijuliu: în lumina acestui mesaj, lumea își schimbă înfățișarea. Împărăția mesianică este un criteriu de viață: răspunsul divin nu va întârzia.
Deși a trăit pe vremea celor mai mari conspiratori din istorie (Octavianus și Tiberius), Hristos nu îi zăpăcește deloc pe discipoli cu teorii conspiraționiste, ci preferă teme mult mai importante și mai profunde: pocăința și milostenia. Dimpotrivă, manipulările nu fac decât să îi distragă pe creștini de la menirea lor, să îi umple de deznădejde și de mândrie. Un ucenic umil, așadar, nu va încălca porunca a noua din Decalog și nu se va hazarda în calomnii bazate pe păreri neverificabile. Iar când este scuipat sau lovit, va întoarce obrazul, nu va riposta cu nesimțire și nu va amenința.
Mania grandorii și mania persecuției sunt cea mai cruntă etapă în dezvoltarea mândriei: păcatul nu-l chinuie pe omul aflat în acest stagiu, ci devine pentru el o deprindere, starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină. Aceste patimi decurg în mod direct din „autoaprecierea sporită” și sunt absolut de neconceput la cei smeriți, umili, simpli, care uită de propriul eu (Preotul Aleksandr Elceaninov, Cum să biruim mândria, Ed. Sophia, București, 2010, p. 59. Vezi și Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul Crucii, Ed. de Suflet, Bucureşti, 2013, p. 195). Mania grandorii este și un film franțuzesc din 1971, regizat de Gérard Oury (inspirat după o piesă de teatru scrisă de Victor Hugo), în care au jucat Louis de Funès și Yves Montand: filmul este despre lăcomie, ipocrizie și răzbunare, iar mesajul se referă la faptul că principala cauză a eșecului este tocmai mania grandorii. Există o mare diferență între noblețe și grandomanie. Grandomania este o convingere exagerată, iar cei care o manifestă sunt convinşi că sunt unici, speciali şi deosebit de importanţi: nici o urmă de smerenie. Numai că maniacii, de nici un fel, nu vor moșteni fericirea veșnică.
