LOADING

Type to search

Omilii despre umilință (VIII)

Editoriale

Omilii despre umilință (VIII)

Share
Avem nevoie de multă prudență, ca să nu ne tulburăm (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 374): prudenţa este frâul pasiunilor, iar Mircea Eliade scria că fericirea constă în prudență, în nehazardare (Hristos nu S-a aruncat de pe aripa templului). Prudența este arta de a controla riscul, este luciditatea entuziasmului, este anticamera împăcării, este reticența necesară pentru a evita escaladarea neînțelegerilor. Nu este treaba noastră cine merită osândit și cine nu: iertăm pe toți, ca nu cumva să osândim un nevinovat.
Hristos Se alătură inimii noastre. Dacă cuvintele Sale sunt ascultate ca adevăr divin, dacă Hristos ne conduce viața, atunci chiar impasurile ne vor călăuzi să descoperim Împărăția veșnicei fericiri  (Françoise Dolto, Evangheliile și credința față în față cu psihanaliza, Ed. Metafraze, București, 2017, p. 300). Această dragoste este deja prezentă, aici și acum, dar – în orbirea noastră materialistă – nu sesizăm evidența. Bucuria pocăinței este regăsirea armoniei din Casa Părintească, siguranța și nădejdea conferite de bunătatea infinită a Celui ce ne poartă mereu de grijă.
Deznădejdea este cea mai mare înfrângere a noastră, cel mai trist abandon, o trădare a Alianței cu Cerul. Orișice am întâlni, orișice ni s-ar întâmpla în viața noastră, toate sunt gunoaie, toate alcătuiesc un nimic înaintea acelora pe care slujirea dumnezeiască a Domnului nostru lisus Hristos ni le-a oferit aici pe pământ și, cu mult mai mult, înaintea acelora pe care ni Ie-a pregătit în Cer, nemuritoare și veșnice (Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm Cerul în inimile noastre, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 22. Vezi și  K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2007, p. 34, precum și Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, Ed. Sophia, București, 2013, p. 60). Cu cât înaintăm în viața duhovnicească, cu atât ne vedem lipsurile, scăpările și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine.
Episcopul Hrisostom de Branicevo scrie că nu trebuie să ne întristăm pentru că nu vom putea lăsa lumii lucrări mari şi pentru că aproapele nostru nu-și va mai aminti de noi. Lui Dumnezeu Îi este de ajuns să-I fim credincioşi în puţinul nostru: în săvârşirea sinceră a îndatoririlor cotidiene, în asidua săvârşire a acelor mici obligaţii pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat şi pe care le-am luat asupră-ne. Cu adevărat, ce sens are să ne gândim la lucrări mari şi mereu să neglijăm micile ocupaţii pe care Dumnezeu ni le trimite în fiecare zi: să ajutăm pe cineva, să încurajăm, să dăm dovadă de bunăvoinţă şi de afecţiune? Să fim credincioşi lui Dumnezeu în puţin şi să nu aşteptăm în viaţă mari biruinţe. Tot ceea ce este făcut cu bunăvoire şi cu inimă curată Dumnezeu îl primeşte ca pe cel mai mare dar, chiar dacă aceasta este neînsemnat în văzul lumii.
Lev Tolstoi are o povestire emoţionantă a ieromonahului Serghie, care ducea viaţă pustnicească într-un schit şi căruia Dumnezeu i-a dat ca model de urmat o bătrână. Aceasta, îmbrăcată sărăcăcios, alerga toată ziua prin oraş ca să dea lecţii în particular şi să poată întreține pe ginerele bolnav şi pe fiica cu familie numeroasă. Ea acţiona așa fără să se gândească că astfel slujea lui Dumnezeu şi că-I era credincioasă întru puţin. Dumnezeu vede fiecare osteneală, chiar şi cea mai modestă, ascultă fiecare rugăciune – cum, de altfel, vede fiecare gând şi fiecare intenţie bună, chiar şi pe cea mai ascunsă.
Ieri, la sfeștanie, o tânără afirma cu convingere care este cel mai important lucru: să ajutăm pe alții. Să construim poduri între noi, nu ziduri. Doar o viață trăită pentru ceilalți este o viață care merită trăită. Ceea ce merită cu adevărat să facem este doar ce facem pentru alții: când dăruim, întotdeauna primim mai mult decât dăm. Cea mai mare suferință este să nu ajuți niciodată pe nimeni. Dacă nu avem liniște, este pentru că am uitat să ne ajutăm unii pe alții. Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n-a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult: chiar dacă am ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viață, dar dacă nu ne-am îngriji de cei pierduţi, nu vom dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Un proverb evreiesc spune că, dacă Dumnezeu ar trăi pe pământ, oamenii I-ar sparge ferestrele. Păcătosul nu înțelege puterea iubirii și credința unui prieten. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Când omul săvârşeşte un păcat faţă de prietenul său, mai întâi îl cuprinde frica, care în curând se preschimbă în ură. Iar ura întunecă totul (Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Ed. Predania, București,  2009, p. 140). Omul îl urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Dacă vrea să fie fericit, omul trebuie să renunțe la păcat. Cei care înjură Biserica, de regulă, sunt tocmai cei care trăiesc în concubinaj, fac avorturi, fură, beau, sunt violenți, sunt cei care fug de tămâie.
Biserica oferă un suport real într-o lume haotică. Nimic altceva nu Îl convinge să rămână în noi decât pocăința plină de iubire. Dacă nu urmăm această Cale, nu este cu putință să ne mântuim. Să căutăm refugiu în învățătura Evangheliei. Fără Biserică, opera de mântuire nu se poate realiza. Dumnezeu ne scapă de ceea ce este josnic în noi.
Pascal credea din toată inima că evenimentele descrise în Cartea Facerii erau fapte istorice reale. Pentru el, răutatea omului se explică doar ca efect al căderii. În ultimii ani de viață, Pascal nu a avut decât o singură dorință: să întoaircă gândurile oamenilor către Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeul mângâierii și al iubirii de oameni era în centrul vieții sale, nu era o preocupare secundară. Credea numai și numai în slujirea lui Hristos, Singurul în care este toată izbăvirea, toată mângâierea.
Ateii nu pot scoate la iveală nimic împotriva argumentelor pe care se sprijină ferm divinitatea Scripturii. Cu cât ateii aruncă mai mult adevărul la gunoi, cu atât el este mai sublim și mai înalt. Suntem predispuși la multe greșeli și doar faptul că Dumnezeu nu ne-a abandonat mai nutrește în noi speranța că vom fi salvați. Fericirea reală se găsește doar în Dumnezeu, celelalte lucruri sunt doar o umbră goală, incapabile să aducă ceva nepieritor. Credința este singura care ne dă viață și ne încurajează de-a lungul încercărilor. Fiecare suflet este ghidat de Dumnezeu și nu va fi lăsat de izbeliște.
Max Planck scria că singura lui mângâiere este viața veșnică și era convins că doar aceasta poate să îl întărească pe om până ce această nebunie în care trăiește va ajunge la sfârșitul ei. Dumnezeu ne poate chema la Sine în orice moment, deci este nevoie de multă priveghere și de bucurie (nebunia lumii nu va mai dura mult pentru noi).
Nimeni nu poate face nici un bine fără ajutorul lui Dumnezeu. Faptele bune nasc alte fapte bune, iar faptele rele nasc alte fapte rele. Să nu neglijăm faptele bune, să nu le considerăm fără importanță. Fericiți sunt doar aceia care nu au lăsat nici un sărac să iasă cu mâna goală din casa lor. Să iubim doar frumusețea care aduce bucurie sufletească în suflet. Fără umilință, orice înfrânare este zadarnică.
Să ne trezim din amorțeală și să ne concentrăm atenția pe mesajul Scripturii despre învierea sufletului căzut în letargie (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 384).  Îl lăudăm pe Dumnezeu cu toată râvna de care suntem în stare, eliberați fiind de toate grijile vieții, cu toată inima. 
 
Omenirea întreagă se pregătește de Judecata finala (Natalia Manoilescu Dinu, Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004, p. 738): este creația pregătită pentru un eveniment atât de măreț? Omul își va atinge menirea: bucuria desăvârșită. Întruparea și Învierea lui Hristos sunt evenimente-cheie, care restabilesc echilibrul rupt prin cădere, făcând posibilă trecerea făpturii într-o nouă formă de viețuire, ce va atinge desăvârșirea abia la Parusie (Ibidem, p. 740). Instaurarea Împărăției înseamnă înglobarea creației în întregimea ei (a tot ceea ce a fost zidit spre slava Lui) în această nouă formă de existență: creația pătrunde în Împărăție. Tot ce era neputință va dispărea atunci.
Noi toți suntem potențial incluși în Hristos și destinați mântuirii, dar este necesar un răspuns afirmativ din partea creaturii, pentru ca darul primit să devină lucrător în fiecare ipostas. Orice distanță se va șterge atunci între om și Părintele ceresc. Frumusețea neasemuită a lumii din veacul viitor se datorează faptului că abia atunci se vor pune în lumină toate trăsăturile ei minunate (Ibidem, p. 745). Copleșiți de această priveliște, cei mântuiți vor spori în dragostea lor pentru Dumnezeu, lăudându-L fără încetare.
Pe Cruce, Hristos își iartă călăii: peste veacuri, martirii gulagului sovietic ne vor cere să nu îi răzbunăm. Hristos acceptă să moară pentru noi, dovedind o dragoste nebună, în fața căreia suntem recunoscători. Hristos ne descoperă natura Împărăției, introducând relații de tip nou între om și Dumnezeu, relații care formează o nouă etică (Ibidem, p. 200). Împărăția este prezentată ca darul de împăcare oferit de Dumnezeu oamenilor. Ce ni se cere: disponibilitatea totală de a primi harul. Când se bucură Hristos: când găsește oaia răzlețită de turmă (Ibidem, p. 445). Evanghelia înlătură deznădejdea celui ce se credea pierdut.
Deși Păstorul cel bun nu strigă, oile I se supun. Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umană spre a fi socotit sfânt. La Judecată, fundalul noii creații, vom avea discernământ absolut: nu vom mai confunda binele cu răul. Creștinismul este un spin dumnezeiesc înfipt în carnea lumii (Ion Buga, Evanghelie și Liturghie, vol. II, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, București, 2001, p. 194). Nu suntem responsabili pentru eșecul lumii: omenirea a avut arme de luptă, tactică, dar a dezertat pentru o amăgire. Să nu ne descurajeze nimic: întreg universul intră în sensul învierii.
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *