LOADING

Type to search

Editoriale

Omilii despre umilință (X)

Share

Păcatul ne seduce, dar ne și distruge. Doar în Biserică, lângă Dumnezeu, putem găsi scăpare în fața acestui imens pericol. Părintele Constantin Sturzu scrie despre iad, ca permanentă foame după roșcove. Adică după ceva ce oricum nu poate hrăni ființa noastră. O foame orientată greșit. Tatăl nostru Carele ești în ceruri, am greşit la cer şi înaintea Ta”. Simplu, nu? Oaia pierdută ne aduce aminte că suntem parte din „turmă”, adică părtași ai aceleiași firi umane. Drahma are imprimată pe ea chipul unui rege ‒ ne aduce aminte că suntem creați „după Chipul lui Dumnezeu”. Fiul risipitor ilustrează condiția omului care a ales să părăsească Edenul, comuniunea cu Dumnezeu.

Părintele Constantin Necula scrie că risipitorul, plecat într-o țară îndepărtată, risipește averea de la tată trăind în desfrânări. Căci pentru foarte mulți dreptul la libertate este dreptul la desfrânare. Ce ne spune Hristos este că singura libertate pe care o putem cumpăra cu bani este aceea la desfrânare. Care se termină real atunci când se termină resursele financiare.

Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conștientizeze gravitatea faptelor sale. Desfrâul este înfiorător prin conștientizarea păcatului înfăptuit. Așa cum renunțarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem și despre desfrânare, mai ales dacă după săvârșirea lui nu urmează căința și smerenia. Aceasta duce la pierderea credinței. Nu cunoaștem nici un bărbat care fiind desfrânat s-ar fi căit de păcatul acesta și ar fi devenit sfânt; printre ei nu am întâlnit nici o Marie Egipteanca (Gleb Kaleda, Biserica din casă, Ed. Sophia, București, 2006, p. 214).

A vorbi despre desfrânare este destul de neplăcut sau poate chiar jenant. Totuşi, ne obligă să lăsăm ruşinea şi să vorbim despre această formă a păcatului, care-i cea mai întin­să plagă a societăţii, Sfânta Scriptură, Sfânta Biserică, ştiinţa şi conştiinţa, care foarte adeseori amintesc şi mustră aspru în poruncile, în rugăciunile şi în învăţăturile lor acest păcat, cu urmări atât de multe şi grele în viaţa familială şi socială. Din desfrâu se nasc necredinţa, egoismul, adulterul, minciuna, desfacerea şi distrugerea vieţii familiale, risipa muncii, pierderea sănătăţii, răspândirea bolilor sociale, nepăsarea faţă de Dumnezeu. Având atâtea răutăţi şi urmări nefericite, e uşor de înţeles că desfrânarea, după trufie, e una dintre cele mai mari piedici în calea mântuirii şi a desăvârşirii.

Ciprian Voicilă scria interogativ: De ce reclamele la cele mai banale produse (ciocolata, înghețata) abundă în aluzii și simboluri sexuale? Veți găsi un răspuns documentat și amplu în filmul documentar Century Of The Self, regizat de Adam Curtis. Nepotul lui Sigmund Freud, „părintele relaților publice” Edward L. Bernays, a descoperit, pe urmele studiilor întreprinse de ilustrul său unchi, cum poți manipula masele, făcându-le să se comporte irațional prin crearea unei legături între dorințele lor subconștiente (sexuale, de dominație, de parvenire) și produsele comerciale. Lui îi datorăm, în bună măsură, această suprasaturare publicitaro-freudo-sexuală care face ca în zilele noastre limita dintre sexualitatea firească și desfrânare să fie greu de trasat și, mai cu seamă, de dezbătut în spațiul public. Relația sexuală al cărei scop este căutarea plăcerii – potrivit învățăturii Sfinților Părinți – devine una pătimașă, carnală (iubirea spirituală este substituită de poftă) și îl desparte pe om de Dumnezeu. Cel înrobit de patima desfrânării ajunge o ființă des-centrată, alienată: nu se mai recunoaște ca chip al lui Dumnezeu, nu mai face efortul să I se asemene; în schimb, își organizează existența în jurul unui alt centru – funcțiile sexuale.

Cel ce a învins patima desfrânării trebuie să recunoască faptul că nu a reușit aceasta prin propriile puteri, ci numai prin harul și ajutorul primit de la Dumnezeu. Mai întâi trebuie să fugim de lucrurile externe ce ne pot conduce la păcat. Apoi, să evităm acele reacții și gânduri interne ce ne conduc la păcat. Există oameni care cred că este posibil să împletească două moduri de viaţă diametral opuse. Viaţa lui Hristos şi viaţa lumii îndepărtate de Dumnezeu, adică viaţa păcatului pe care o insuflă diavolul cel ucigaş de oameni.

Nu poate să existe vreo justificare, pentru ca un creştin de atâţia ani să se afle în astfel de situaţii de păcătuire. Dacă acum va întreba cineva: Dar de ce se întâmplă aceasta? Răspunsul este oferit de către Ioil Konstataros: Deoarece am căzut într-o narcoză duhovnicească şi nu luăm în calcul avertizarea lui Dumnezeu.

Cu păcatele nemărturisite, scrie părintele Arsenie Boca, are Dumne­zeu altă socoteală: tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necu­noştinţei, ci ne îngăduie necazuri sau ca­non fără voie: dacă nu smerim de bunăvoie, ne smerește El cu/din dragoste.

Viața este un spital, în care fiecare vrea să își schimbe patul, zice Baudelaire. Mai eficient ar fi ca fiecare să profite de conjunctură și să obțină vindecarea, să se poate externa complet ameliorat. A fi sănătos înseamnă a trăi ritmul liturgic în lume, zice maica Siluana Vlad. A alunga cele opt gânduri rele: lăcomia, desfrânarea, avariția, mânia, întristarea, urâtul, slava deșartă și mândria. Despătimirea este experiența noastră crucială, zice Remi Brague, experiență care pregătește iluminarea și desăvârșirea, adică vindecarea completă.

Durerea arde, dar luminează drumul în bezna nopții, zice Inocențiu Annenski. Medicamentul e amar, dar vindecă de virusul întunericului. Omul vrea să scape. Numai că se gândește prea mult cum să scape de sărăcie și nu mai scapă de boală (scrie Edgar Rice Burroughs). Creștinul respinge cultul trupului dezgolit, deoarece știe că desfrânarea este idolatrie. Potolirea furtunii nu e doar o știre meteo. Trebuia să vină furtuna, ca să ne trezim.

Dragostea este mai înaltă decât cele mai înalte, dragostea este mai mare decât cele mai mari, zice filosoful german Jakob Bohme. Nimic nu o întrece, este singura care ne oferă șansa veșniciei. Dragostea este cel mai important principiu, cea mai înaltă virtute. Suntem copiii veșniciei, câtă vreme păstrăm dragostea și o înmulțim.

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *