LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

“Omul Frumos” al lui Dan Puric

Share

Motto: “Dan Puric n-a apărut întâmplător acum.
           Cu o vorbă a lui Iorga: Vremea l-a scos în cale”
 
 

      Omul frumos Dan Puric este un personaj misterios, talentat şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile.  Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument, care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie el la baza acestui monument sau, de fapt, ce a putut scrie în cuprinsul celei de a doua cărţi a lui, cu acest sugestiv titlu? Cu toate aceste gânduri şi stări m-am dus la Ateneul Român – la conferinţa (de fapt, întâlnirea de suflet şi comuniune) şi la prezentarea ori lansarea cărţii despre “Omul Frumos”. Şi acolo, în întâlnirea respectivă precum şi în cartea pe care am citit-o de-a lungul unei nopţi, aşezate şi blânde de februarie 2009, am găsit răspunsul, precum şi într-o declaraţie a sa de suflet, în care îşi asuma o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el, purururea, şi niciodată nu se (mai) stinge. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară – a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”

      Şi, uite aşa “După atâta amar de băşcălie şi desnadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român (ba chiar să fii şi frumos). Dan Puric (Maestrul, Apologetul şi Mărturisitorul delicat şi sensibil) are o alcătuire orfică. Aceasta fiind opusul retoricii. Flautul său fermecat vine din adâncurile naţiei, având afinităţi organice cu interogaţiile pe care şi le-au pus în acelaşi sens intelectualii interbelici. Numai că el nu foloseşte semnul întrebării. Spre deosebire de cărturarii prezentului, Dan Puric aduce cu sine afirmaţia, lăsând dubiile şi aporiile pe seama belferilor. Recurge la memorie şi reaminteşte că în trecutul nostru recent există gropile comune ale unor martiri pe care le opune gropii de la Glina, carnavalului şi măscărilor mediatice. Leagă naţia de Dumnezeu cât se poate de strâns şi nu vede în români indivizi, ci personae. Este greu de clasificat în categorii (şi registre ori compartimente) culturale omul şi fenomenul Dan Puric. Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate, ce nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets”). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţii (ori detergenţii şi înnălbitoarele de rufe). Dan Puric sfidează (ignoră şi contestă) atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează (nu fragmentează nici fărâmiţează) întregul, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor (frumoşi) ca întreg, în felul în care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”. De aceea, Dan Puric are curajul susţinerii discursului ontologic. Rapsod şi propovăduitor ori propagator al bucuriei, intelectual ce se poate adresa unui mare număr de oameni, actor care adaugă ingredienţele vocaţiei în mesaj, mărturisitor ortodox şi îmbisericit…”  – conform remarcilor făcute de către Dan Ciachir în Prefaţa cărţii. Fiecare dintre acestea şi toate la un loc – iată întregul şi rotundul fenomen Dan Puric – dăruit şi dedicate prezentului şi, mai ales viitorului, adică posterităţii.

      Între celelalte titluri şi compoziţii spirituale ale cărţii, la un moment dat, undeva la pagina 113 a lucrării, exprimând oarecum o concluzie ori o definiţie, Actorul şi Regizorul Creştin Dan Puric mărturiseşte că “A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară! Lumea de azi se găseşte într-un continuu process de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă. De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient, pragmatic.” Dan Puric – Apologetul şi Mărturisitorul, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă – în care putem găsi sau regăsi Omul Frumos – al cărui Model Suprem este Iisus Hristos Domnul, dimpreună cu sfinţii săi, o recunoaşte şi o mărturiseşte, ca unul care în Ea a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte – aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală – a Duhului Sfânt – de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a „adevărului revelat” şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen „Codul lui Da Vinci” ori „Evanghelia lui Iuda”. Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul „pune botul” prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.

      După cum spunea, într-o altă împrejurare, scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era „politic” să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este „european” să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru „dezbateri sincere”… Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic „Solidaritatea”. Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor.

      În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!…

      Potrivit afirmaţiilor profesorului Gheorghe Ceauşu din Postfaţa cărţii “Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că este unul dintre puţinii oameni liberi din această ţară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent… Eu cred că Dan Puric răspunde unei nevoi, unei aşteptări. Şi anume, auzindu-l şi citindu-i cartea observăm că el are modele România interbelică şi România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcţie compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Şi are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, şi martirii din temniţele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de patriotism (autentic), de demnitate şi de sfinţenie. Acestea dunt modelele la care el se referă şi pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă, profundă. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstruind şi restituind chipul omului răsăritean, pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită şi comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez, care a reconstruit întregul unui animal dintr-o mandibulă şi un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Şi aici, se reconfigurează în această carte un tip de om frumos şi bun, într-o societate aflată în disoluţie şi dezmembrare a micilor comunităţi, o societate în care instituţiile nu funcţionează şi unde presa clamează autismul, neputinţa şi imoralitatea conducătorilor… O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră faţă de trecut, care există sculptat şi brodat în acţiuni, fapte şi obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor şi imperativelor lui, având în vedere faptul că trecutul este realitatea de care mai mult noi avem nevoie decât are ea de noi. Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie ca să ştim cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, şi a unui individ, şi a unui neam, şi a unei colectivităţi îşi are sursa (şi resursa) în trecutul ei… De aceea, eu susţin că Dan Puric este deosebit de complex şi (totodată) foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază, dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic (cu aplicaţii concrete în practică), verbal şi în scris, dar şi prin creaţia lui artistică, acestea având o unitate simfonică şi fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi ori mai recente, din perspectivele ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, însă cu discernământ. Obiectivul său principal, sau inamicul lui de vază, este uitarea, şi nu atât oamenii, înşişi. Pentru că Dan Puric este paşnic, îşi iubeşte foarte mult semenii, face totul pentru ei şi pentru ţară. Este unul din cei mai curajoşi oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc, fiind preocupat permanent de regenararea spiritualităţii româneşti şi a conduitelor oamenilor de astăzi. El are ca teză şi ipoteză de lucru, faptul că o condiţie a definirii identităţii şi a asumării acestei identităţi este păstrarea şi cultivarea demnităţii creştine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă (cu timp şi fără timp), spre a reconstrui modelul nostru cultural, afectate şi deteriorate: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe şi respingerea reflexelor denaturate. El este un acuzator public al nemerniciei, al celor investiţi electoral şi al laşităţii, când nu fac şi nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetenţă, ori din rea voinţă, pentru binele întregii ţări. Toţi vorbesc de binele ţării, toţi folosesc formule demagogice, dar nu se observă o îmbunătăţire a ansamblului social. Eu cred că Dan Puric este un exponent al spiritaulităţii româneşti care va să fie, care ar trebui să fie… În altă ordine de idei, întrucât lucrarea de faţă este o carte aparte, adică mai puţin obişnuită, iar autorul ei este arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare şi audienţă, ci, mai degrabă, o stare temătoare, teama că omul ar rămâne captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne altceva, decât să credem că este un act în şi prin care se manifestă (doar) sentimentul datoriei…

      Cartea de faţă este una de antropologie culturală şi în ea se conturează un vis – visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci şi în scris. În visul acesta, căci, să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, şi anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a înţeles-o ca mit al mentalităţii americane, adică “mitul progresului infinit”, se portretizează un tip de om aşa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranţă luminoasă pusă în faţa unei populaţii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este îndreptat împotriva unui alt model şi nici nu este impus, ci sugerat în mod cât se poate de elegant, dorit, năzuit. Maestrul Dan Puric sparge şi modifică structural tiparul existent (neoriginal şi superficial), şi ca orice novator, face acest gest negratuit în virtutea unui tipar verificat îndelung (autentificat ca fiind cel original şi originar), tipar ca model de viaţă verificat istoriceşte, ce se opune, bine înţeles, tendinţelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi şi de perspectivă asupra omului, la care ar fi bine să (ne) gândim şi care ar putea fi un reper pentru conduita şi comportamentul fiecăruia dintre noi. Ceea ce se afirmă în carte şi se descrie, se realizează printr-un text captivant, deoarece însuşi autorul este o persoană charismatică. Aceste date, idei şi titluri ale cărţii şi ale omului frumos – autorul ei Dan Puric, au fost validate de către cititorii primei cărţi: “Cine suntem”, al interviurilor – pe care el a continuat a le acorda, apoi de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune (ce sunt, poate singurele, aşteptate cu sincer şi viu interes ori plăcere) şi de către numărul mare de spectatori, ce l-au aplaudat… Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandreţe şi acurateţe portretul omului întreg (şi, deci, şi frumos), tinzând şi aspirând mereu prin simţire şi sfinţire, cuget şi faptă, solidar reunite către desăvârşire, sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea, pe drept cuvânt, ca o mărturisire de credinţă, cristalizată într-un construct, în care se împletesc şi se îmbină poiesis-ul cu poetica virtualităţii şi intensiunea cu extensiunea sufletească…

      Configurarea Omului frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”

      Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.

      În încheiere – că tot ne aflăm în aceste zile, binecuvântate de Dumnezeu Preabunul – la ceas şi moment aniversar – al împlinirii a cincizeci de ani de viaţă, îi dorim Maestrului şi Artistului, Apologetului şi Mărturisitorului precum şi Omului frumos Dan Puric – să-i dea Atotputernicul Dumnezeu ani buni în continuare, bicuvântaţi şi rodnici, cu mult folos şi cu multe împliniri duhovniceşti!… Un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani!”…

Drd. Stelian Gomboş  

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *