Pacient şi doctor divin
22 iunie 2011
Share
Mă îmbolnăvesc uşor de cer în acest veac cu oameni teferi şi suferinzi până la nebunie.
Mă îmbolnăvesc de Dumnezeu, de ţara mea, de dorul de cer.
Şi încă cred că boala mea e incurabilă, atâta vreme cât şi Dumnezeu suferă de mine şi îi e dor de mine.
Mă simt ca un pacient într-un salon de reanimare ce are dreptul, ultimul drept ca să viseze liber spre cer, deşi aparatele indică norme cardiologice, norme de suflare, norme de supravieţuire.
Şi doctorii umani sunt întotdeauna circumspecţi, mirându-se că încă sunt entuziast în bătaia nefirească a inimii, că Dumnezeu nu m-a aruncat în pedepse capitale pentru păcate şi că, dimpotrivă, El mă iubeşte la fel ca în prima zi.
De după lentila groasă a ochelarilor profesionali, cu nasul în registre contabile şi dogmatice, medicii de suflete se miră că respir, că sunt viu, că sunt acelaşi ca acum câţiva ani, că o „mână tare” m-a tras din groapă şi din moarte clinică am ajuns eu însumi medic prin zâmbetul meu.
Mai mult decât atât, iată-mă şi student la „medicina cerească”, de pe patul meu de durere bandajând răni grele, suflând asupra celor fără vlagă, lucrând „cot la cot” cu îngerii, cu sfinţii, cu Măicuţa mea cea Sfântă şi pregătindu-mă intens pentru a deveni stagiar în spitalul ceresc.
