PARCĂ VĂD: NU NE ALEGEM NICI CU SPITALE, NU MAI FACEM NICI CATEDRALE…

În buna tradiţie a decesului „caprei vecinului”, românii au vocaţia de a‑şi da periodic cu dreptul în stângul. Atenţie însă, picioarele sunt ale aceluiaşi, nu sunt persoane diferite! Ce dacă doare, ce dacă aşa nu pot să înaintez, ce dacă în ochii lumii sunt un caraghios împleticit… Mai bine să nu se facă aşa cum vreau eu (acum), decât să se facă totuşi ceva.

Cazul dramatic al bebeluşilor veniţi din Argeş şi internaţi în pripă şi‑n devălmăşie la Spitalul „Maria Curie” exact asta arată: că spitalul nu funcţionează la parametrii visaţi – şi mai are mult până atunci; pe de altă parte, nici oamenii Bisericii (adică noi toţi, cler şi popor) n‑ar trebui să fie lăsaţi să lucreze. Dar, de fapt, ce este Biserica? Tot un spital. Mare, cu diferite secţii. Şi preoţii – ei ce sunt? Doctori de suflete (şi trupuri), desigur. Mai pricepuţi, mai devotaţi, mai implicaţi sau nu – depinde, de la caz la caz. Dar a bloca în mod abuziv la nivelul discursului şi acţiunii sociale construirea de biserici ne întoarce cu un sfert de veac în urmă, în plină mentalitate a dictaturii atee. Ce credeau comuniştii despre credinţa creştină? Că este „opiu pentru popoare”, aşa cum a descris‑o Lenin. Ce cred ONG‑urile progresiste, alături de „tinerii frumoşi şi liberi”? La fel, că religia e o vrăjeală, că popii sunt nişte şmecheri, că oamenii dau bani degeaba Bisericii. Chestiunea cu banii doare, dar eu cred că numai aparent. De „banul public” se îngrijesc liderii de opinie, asta le creează insomnii. Dar dacă stăm să vedem concret sumele (adică acel jenant 0,0084%, cât prevede Bugetul lui 2016) constatăm că alta e durerea lor, şi anume: este frustrant ca tu, mare patron de televiziune, care bagi bani cu lopata în emisiuni şi în moderatori, să vezi că audienţa postului tău e o glumă în raport cu participarea românilor la slujbele Bisericii. E de‑a dreptul enervant ca tu, lider de opinie plătit cu asupra de măsură, care te lăfăi pe toate canalele media, să vezi că, în pofida discursurilor tale înveninate, încrederea românilor în instituţia divino‑umană încă atinge cote „alarmant” de înalte; cu alte cuvinte, latri în pustie, că nu te crede mai nimeni. În fine, e supărător ca tu, om politic vremelnic, care rişti să dai şpagă electorală pui congelaţi pentru un amărât de vot care ţine doar patru ani, să admiţi că Biserica e eternă, dincolo de mandatul tău, şi că preoţii şi Episcopii sunt „pe viaţă” în acest job…

Înainte de a primi cuminecarea, credinciosul rosteşte în şoaptă: „…că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da, ca Iuda…”. Vrăjmaşii ni‑i ştim, taina o avem fiecare pusă la inimă. Răstignitul încă supără, iar cei ce cred Lui – la fel. Ceea ce într‑un fel mă bucură: lumea aia pe care o ştim nu s‑a schimbat. E de bine, avem încă vreme!

Răzvan BUCUROIU