PARINTELE-NOTAR. UN PORTRET

Astăzi m-am rugat iarăşi în Biserica Pruncilor.
Slujea părintele Nicolae şi era singur, acolo unde trei preoţi abia dovedesc să primească mulţimea de credincioşi, la vremea liturghiei duminicale. Îl ajuta în altar fiul său cel mare, aflat între două probe de bac şi Părintele-Notar.
Este doar o poreclă, unind prin cratimă vocaţia unui suflet ,arzând de iubirea pentru Hristos şi slujba lui reală, prin care îşi putea hrăni cei cinci copii, de o cuminţenie exemplară. În fiecare duminică, patru dintre ei stăteau, aşezaţi doi câte doi, ca în nişte băncuţe de şcoală (deşi de vârste mult mai mici), pe scările de lemn ale ieşirii din altar, spre curtea cea înflorită a bisericii. Aici, tatăl lor primea acatistele credincioşilor, mângâind din când în când, câte un cap de prunc. N-aveau nevoie de mai mult, îi simţeau radiaţia rugăciunii continui, care Îl aducea printre ei pe Însuşi Pruncul Iisus. Nu trepidau să se joace, să alerge prin curtea bisericii, ca alţi copii, aflaţi în treacăt pe acolo. Ei stăteau „în bănci”, ca la o minunată, nesfârşită lecţie, întreaga sfântă liturghie. Şi cel mai mare nu avea cinci ani.
Din când în când, fiindcă biserica era mică şi aglomerată, părintele Nicolae ieşea din altar pe prispa bisericii şi împărtăşea copiii foarte mici, cercetându-i cu atâta iubire, câtă nu văzuseră, mulţi dintre ei, nici la mama lor. Fiindcă am fost orfană, îmi place să stau într-un loc apropiat şi să prind această privire a sfinţiei sale către fiecare prunc împărtăşit. Chiar după atâţia ani, aflându-mă acolo, mă simt consolată, mă simt în braţele mamei mele, plecate prea devreme la Cer. Culeg firimituri, de la masa adevăraţilor prunci.
Se adunau, în duminica aceea, tot mai mulţi copii cu părinţii lor, în jurul Părintelui-Notar. Dar de la Apostol încolo, părintele Nicolae chiar nu a mai putut ieşi cu Potirul, cântările psalţilor nu-i mai lăsau timp, între momentele canonice ale liturghiei, urcând drumul pasionat spre Jertfă.
Când a început Sfânta Evanghelie, Părintele-Notar s-a întors spre altar, încetând să mai primească prescura celor întârziaţi. Deşi nu era hirotonit, conducea rugăciunea cu forţa unui preot adevărat. Nu scâncea nimeni, nici un părinte nu-şi arăta nerăbdarea. Pentru unii dintre ei, împărtăşirea copilului cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos fusese până atunci numai un fapt de week-end, în trecere spre parc. Dintre aceşti copii, încă înainte de a putea vorbi, unii şi-au convertit părinţii să nu mai fie căldicei, ci de-a binelea credincioşi.
Era o linişte adusă din Nevăzut şi până la „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi”, nu doar cei patru copii ai Părintelui-Notar au stat nemişcaţi, ascultând Cuvântul, ci încă vreo cincizeci, adunaţi în jurul lui.
Iradiaseră spre toţi cuminţenia lor.

Elena Frandeş