Picul de mandrie

Imediat după Revoluţie se împământenise obiceiul de a merge pe la întreprinderile care pe atunci mai aveau ceva capital, pe la instituţii, pe la sedii de partide pentru a solicita ajutor în scopuri caritabile. Deoarece biserica noastră de cartier avea nevoie de reparaţii, am hotărât împreună cu o altă enoriaşă să umblăm şi noi prin oraş cu “săru’ mâna”ca să adunăm bani. Am luat binecuvântare de la preot, ne-am înarmat cu justificarea: ”Pentru mine n-aş fi în stare să cer dar pentru biserică o fac” şi am pornit… Oamenii se manifestau diferit: unii dăruiau fără să aştepte multe explicaţii, alţii ne respingeau din start, unii ne priveau de sus iar alţii ne spuneau de-a dreptul că ar fi bine să stăm în banca noastră şi să vină preotul; mă rog, fiecare după inimă şi credinţă.

De la o uşă la alta purtam cu noi ironia din vorbele unora, sictir-ul din privirea altora, făcându-ne să dorim ca demersul nostru să se încheie cât mai repede. Mândria noastră suferise grele avarii. Am început să ne perfecţionăm discursul şi să ne selectăm “victimele”: ”Aici nu intru, că-i zgârie-brânză”; ”A, ăsta-i ateu, n-are nici o tangenţă cu biserica” etc. În sfârşit, era o experienţă cu totul nouă şi de-a dreptul surprinzătoare. Tot judecându-i pe ceilalţi aproape că uitasem mobilul care ne mâna pe noi în luptă. Încercam să mai salvăm ce se putea din amorul nostru propriu, zdrenţuit ca un drapel uitat în bătaia vântului. N-am adus prea mulţi bani la biserică dar am câştigat ceva ce mi-a folosit ulterior, când a fost nevoie să mă confrunt cu situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare. M-am cunoscut mai bine şi am aflat pe pielea mea că de la vorbă la faptă este cale lungă… Am evocat acest episod petrecut în urmă cu câţiva ani pentru a arăta că mândria ne poate împiedica în săvârşirea faptelor bune. Din acea experienţă am înţeles că nu este de ajuns să vrei ceva , trebuie să lupţi pentru cauza nobilă pe care ai îmbrăţişat-o. Pentru asemenea cauză este nevoie de multă jertfă şi rugăciune, trebuie să-ţi calci mândria în picioare, să uiţi de tine şi de ceilalţi şi să fii permanent cu gândul la Hristos. Ce frumos se roagă sfântul: “Păzeşte Doamne, toate simţurile mele, şi nici un picur de mândrie să nu intre în inima mea”. Acum, când privesc în urmă, îmi pare rău că n-am bătut la uşa zgârcitului sau la uşa ateului că cine ştie dacă nu s-ar fi întors cu faţa spre Biserică. Pe cine n-a înmuiat Maica Domnului sau cui nu i-a arătat Hristos păcatele săvârşite şi neiertate? Pe cine n-a îndemnat Sf. Nicolae la faptă bună şi la milostenie?

Biserica nu-i numai a preotului ci este a tuturor, ea este lăcaşul cel sfânt unde la fiecare Sfântă Liturghie vine Hristos pe altarul de jertfă. Dacă ne place ca locuinţa noastră să fie frumoasă, cu atât mai mult trebuie să ne îngrijim biserica. Nu-i slujbă în care preotul să nu se roage “pentru cei ce fac bine sfântului locaşului acestuia” şi pentru “cei ce iubesc podoaba casei Tale”. Aici, mai mult decât oriunde, este nevoie de jertfă şi rugăciune. Jertfă înseamnă să dai din puţinul pe care îl ai, dar înseamnă şi să faci apostolat în locurile unde ştii de la bun început că n-ai prea mulţi sorţi de izbândă. Cine ştie ce suflet aşteaptă prilejul să se izbăvească de păcate!

Sigur că Dumnezeu iubeşte lăcaşul Său cel sfânt, dar încă mai mult ne iubeşte pe noi, fiii Săi! De câte binefaceri nu ne bucurăm în fiecare zi, fără ca măcar să ne dăm seama? Şi nu ne cere altceva în schimb decât să fim milostivi unii cu alţii şi să lucrăm la plinirea Bisericii Sale, adică s-o locuim, s-o întreţinem, s-o iubim şi s-o cinstim. Când ai de reparat o biserică nu trebuie să aştepţi ca să aduni o sumă mare. Important este să începi şi lucrurile vor merge de la sine. ”Unde pune omul mâna, pune şi Dumnezeu mila” spune o vorbă din bătrâni. Văzând reparaţiile, oamenii vor dori să contribuie fiecare după posibilităţi ca s-o vadă mai curând gătită ca o mireasă, căci o biserică lăsată în paragină este o palmă peste obrazul oricărui creştin. Atunci când dăruim din toată inima, Dumnezeu ne răsplăteşte pe altă cale, nu aşa cum ne aşteptăm şi nu atunci când ne dorim, ci într-un mod cu totul diferit de gândirea noastră. El ştie mai bine ce ne este de folos. Dar noi, de multe ori punem înainte pe cele săvârşite din mândrie: ”Am să dau şi la biserică, dar mai întâi să-mi renovez locuinţa că râde lumea de noi“ sau ”Anul ăsta vreau să-mi pun dantura şi după-aceea dau pentru biserică”. Sau şi mai rău: ”Eu nu merg la biserică, s-o repare cine are nevoie”. Mereu spunem că suntem săraci, dar sărăcia noastră este mai mult a inimii.

“Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”, ne spune Hristos. În Pateric se povesteşte cum un călugăr ducea cu sine un sac plin cu pietre. De câte ori îi venea un gând rău, adăuga câte o piatră mai mare sau mai mică, în funcţie de gravitatea gândului.

La noi gândurile vin năvală, fără să le mai socotească nimeni. Dacă pentru fiecare gând netrebnic sau pentru fiecare vorbă spusă în deşert am pune în Cutia Milei un bănuţ, n-ar mai rămâne nicio biserică nereparată. Hristos ne îndeamnă să fim milostivi şi cu zidurile crăpate ale bisericilor, ca să nu rămânem în afară de cămara Sa. Şi să nu ne spună: ”Duceţi-vă de la Mine …nu vă cunosc pe voi!”