Portretul cel mai frust

Aşteptasem ca altcineva din familie să ordoneze odaia, dar dintr-o dată am simţit că stăpâna ei nu se va mai întoarce. Semnalul de viaţă pe care îl primeam, ca răspuns la dragostea mea, amuţise de un timp. Am hotărât atunci să transform spaţiul pustiu, în cameră de citit, de contemplat. Mi-am amintit cotloanele adolescenţei mele şi modul în care mi le „amenajam”. Preferam chiar o încăpere neîncălzită, doar să fiu singură, să pot scrie. Dar aici erau prea multe obiecte inutile, prea puţine icoane… Şi ce frumuseţe de cer în amurg am prins la sfârşitul acelei zile de muncă zdravănă: nici urmă de roşu, doar suluri de nori albi, dispuşi în amfiteatru pe albastrul de iarnă.

Clasificasem şi aruncasem tot ce mi se păruse a fi un exces. Nu aş putea nici măcar citi în ambientul unei făpturi risipitoare şi mereu somnoroase, chiar dacă ea a plecat demult, tăind toate punţile. Când ai puţine lucruri, uşor îţi faci frumoasă încăperea (ce mare scofală să le împătureşti?), uşor pui ordine în gândurile tale. Iar pinul de la geam, pe care tocmai a nins, va completa priveliştea simplităţii, în care ai ales să trăieşti.

Brusc, am înţeles de ce vrăjmaşul încurajează neglijenţa.

Sub vraful de caiete şi manuale, aruncate la nimereală, am zărit deodată o cruce mică de lemn, prinsă în rotaţia pupitrului de elevă. Cum de nu i-a auzit ţipătul tragic, când l-a închis şi crucea s-a rupt?! Sau poate, acel sunet înalt, rezonant cu armonia sferelor cereşti, a fost înăbuşit de năvala cărţilor, de cenuşiul maculatoarelor, de geamătul gros de satisfacţie a celui-rău. Cu această „dovadă”, de care conştientul fetei n-a avut habar, câte stoluri de îngeri o fi pus nemernicul pe fugă, aruncând-o în cele mai aberante decizii?!

Mă doare frângerea crucii ca o vină personală. O stropesc cu aghiazmă, o sărut, mi-o trec peste cap. Ce va zice lumea că umblu cu o cruce ruptă la gât? Nu-mi pun această întrebare. Şi Tu m-ai aşezat pe Pieptul Tău, când trupul meu a suferit, când sufletul mi s-a frânt. Îmi port păcatul la vedere, asta e.

Am tolerat neglijenţa. Dacă mă nevoiam mai demult să fac ordine în camera sufocată de prea multe, poate o salvam pe copilă, poate nu pleca. Poate aş mai fi găsit respirând crucea ei accidentată. Poate arătându-i-o atunci, s-ar fi trezit din nebunia prin care rătăcea…

Crucea este portretul nostru cel mai frust. Fiecare seamănă cu crucea sa.

Plâng, Doamne. Ca niciodată, mă simt răspunzătoare de Rănile Tale. Dă-mi s-o pot plânge pe fiecare în parte, chiar şi pe ultima, de care sunt vinovată doar eu.

Pe Giulgiul din Torino au fost numărat cinci sute de răni, provocate de spini, de bici, de cuie, de suliţă… Şi Doamne, minunatele Tale Răni încă nu-mi ajung! Zilnic Îţi mai adaug altele. Răni, scuipări şi frângeri, în conturul sublimei Tale şi de Viaţă făcătoare Cruci.

Cum am să dobândesc oare iertare?!

Elena Frandeş