Prima zi de post. Sunt in drum spre Bucuresti. As fi vrut sa fie o zi de contemplatie, dar cine mai are timp?! Telefonul suna in nestire. Oameni nefericiti care imi cer ajutorul, preoti care vor sa afle detalii in legatura cu cenaclul.
Vorbesc cu domnul Eugen Roba, primarul din Moșna care iubește cenaclul și neamul românesc. Astă iarnă m-a sunat și mi-a zis: Ce mult vă doream ca să veniți la noi!… Acum îmi spune din nou: „Părinte Cătălin haideți să facem un concert frumos. La noi, la Moșna, e dor de cenaclu, vă rog să veniți pe 21 aprilie” Accept imediat. Mă gândeam să mergem atunci la Mediaș sau la Oradea. Dar nu ne-a solicitat nimeni. Așa că sunt fericit să mă duc, împreună cu cenaclul meu acolo unde sunt dorit.
Peste câteva minute vorbesc cu Părintele Mocioiu din Șelimbăr. Sun și îmi răspunde direct dânsul: “Vai de când vă tot sun. Rămâne ca duminică seara să veniți la noi. Oare la sfârșit e bine să vă oferim un cozonac de post…?” Zâmbesc și îi răspund părintelui imediat: Părinte Emil copiii mei sunt misionari, dar unii vin din Dumbrăveni, din Mediaș și din alte locuri ca să cânte. Hai, să facem și niște pâine cu vinete sau zacuscă. Nu facem prin asta pradă la parohie… Părintele Emil, un coleg minunat îmi răspunde: „Asta cam așa e. Măcar un ceai, o pâinică cu ceva. Da, dar vă așteptăm cu drag.” Îi transmit apoi datele, la ce oră venim, când sosește aparatura, cât durează montajul, concertul, etc…
Vorbesc la Cioceni, la București, la Mediaș cu Nelu Ivan.
Stabilesc cu Alexandru ce trebuie să adauge în scris cu carioca pe afișul de la Biertan, unde vom fi în 7 Aprilie. Sun la studio să mă interesez de emisiuni și de aparatura tehnică. Aud că un microfon nu s-a găsit: Lasă că e și el pe acolo, dar să aveți grijă de ele. La întoarcere totdeauna vă grăbiți să ajungeți acasă. Vă înțeleg, sunteți oameni, pentru că uneori nu mai pot nici eu de oboseală, duminică seara după concerte.
Sunt epuizat. Scriu cronicile pe brânci. Mă gândesc că oamenii vor să citească, apoi mă supăr că nu au scris nici măcar un mesaj de încurajare…
Apoi tot eu mă liniștesc. Îmi zic că, cititorii de pe blog nu scriu pentru că sunt emoționați să ne scrie, să ne încurajeze, că nu au curaj, dar că e clar că sunt cu sufletul lângă noi…
Cenaclul consumă. Preoția este și ea o jertfă, iar viața o luptă cu orele. Zâmbesc amar când mă gândesc că unii ne invidiază. Pe mine și pe colegii mei. Că am fi fericiți, că ne-am plimba și ne-am bucura de aplauze. Of, ce ușor e să vorbești când nu ai nimic a spune. Cenaclul e încercarea noastră capitală. Și, în lipsa unor soluții concrete, a unor manageri, a unor sponsori, poate chiar și a unei înțelegeri, nu îmi rămâne decât să repet că, oricât ar fi de greu totuși e frumos.
Suntem pe drumul către rai și nimic nu ne poate sta împotrivă.
