LOADING

Type to search

Profesor de naivitate

Editoriale

Profesor de naivitate

Share
Sunt naiv. Mereu cred în voi. Îmi spun că lumea este exact ca într-o fotografie dulce, senină şi zâmbitoare. Aşa cum sunt fotografiile multe, parcă prea multe în ultimii ani de când cu tehnica asta. Tehnică în aparate, tehnică în felul nostru de a poza… Cu fete care se leagănă în vânt, mimând diafanismul, cu capete uşor lăsate pe o parte închipuind voluptatea, cu râsete din dinţi corectaţi elogiind scena, cu ochelari de „aşa zis intelectuali” care au adus ortodoxia în rame de circumstanţă.
 
Da, încă mai cred în zâmbete, în oamenii care îmi zâmbesc în faţă şi apoi mă critică pe la spate. Cred în haine negre până la pământ şi în bărbi care însemnează „vederea cu duhul”. Ce păcat însă că aceste reverenzi devin adeseori încruntate, prevestitoare de rău, înfiorate de apocaliptic. Îmi spune cineva: „Ăştia sunt domne preoţii serioşi, care te ceartă, care te pedepsesc, care te canonesc!” Aşa e… Am uitat…
 
Vedeţi sunt naiv. Uşor de dus de nas, de un zâmbet, de un elogiu, de un spirit practic. Da. Nu am competenţe umane, nu mă pricep la oameni. Sunt mai nefiresc decât propria umbră şi pe deasupra nu ştiu să înot în „marea vieţii”. Am nevoie de profesori, din aceia cu „şcoala vieţii”, „diplomaţi”, „misogini”, „păţiţi în noroc”. Să îmi spună şi mie cineva cum să nu mă încred în oameni, să mă dezveţe de a mai iubi entuziast, şcolăreşte, creştineşte. Să îmi spună cum să fac la dreapta, cum să dezleg păcate, pe cine da şi pe cine nu, cine are intenţii ipocrite şi cine nu etc. Am nevoi de dascăli care nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată „naivi”. Dar oare ei există?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *