Putem provoca la sfinţenie?! Părintele Rafail de la Valea Plopului

Poate că asta a făcut părintele Nicolae Tănase, cel cu aproape 400 de copii, găzduiţi în aşezământul său de la Valea Plopului, înzestrându-şi fiul, pe preotul Rafail, cu 50 de copii orfani şi zece mame abuzate.

-Ia-i, clădeşte-le un cuib în parohia ta şi iubeşte-i!

Nu s-a gândit preasfinţitul părinte Nicolae să-şi menajeze băiatul, când tocmai i s-a născut al cincilea copil (acum are doar o lună), nu i-a fost milă de nopţile lui nedormite, în plânsul celui mic.

L-a provocat la sfinţenie! Şi nu a aşteptat „un timp mai potrivit pentru asta”, ci a simţit prin Voia Domnului, că aşa este pedagogic.

Discernământ, intuiţie, sfinţenie şi iubire părintească… daruri ale Duhului Sfânt, revărsate şi asupra unui om oarecare, atunci când primeşte în casa lui un orfan, aşezându-i soarta pe inima sa. Dar să iei, ca tânăr preot şi tată, cincizeci de copii abandonaţi?! Cu aceste daruri ale Duhului Sfânt a vrut părintele Tănase să-şi înzestreze fiul, împărţind orfanii cu el şi mamele bătute sau gravidele alungate de-acasă…

Duminica trecută, în biserica noastră (Sf.Antonie cel Mare, Titan), a slujit şi părintele Rafail de la Valea Plopului.

Când a intrat pe poarta bisericii, părea un stagiar cu surâs de copil (deşi este preot de opt ani). Era învăluit într-o bucurie, într-o sprinteneală, în care am bănuit iubirea de toată lumea. Iar când i s-a dat să vorbească, ne-a şi mărturisit:

-Numai de două ore sunt cu dumneavoastră şi m-am îndrăgostit de voi!

Cât de vaste pot fi resursele de iubire ale unui suflet? Cincizeci de orfani plus cinci copii ai săi şi iată, ni se face şi nouă loc în inima acestui minunat Părinte… Toţi am fi vrut să îl îmbrăţişăm! Să absorbim în viaţa noastră această iubire, să o ducem cu noi, s-o răspândim în lume…

I-am atins doar veşmântul, când a trecut să cădească; a înconjurat biserica, toată curtea şi strada până departe, oriunde reuşea să vadă două palme împreunate şi o frunte, înclinată în rugăciune. Şi strada poate fi o biserică; din stradă îşi adună Părintele copiii, cu gândul la ei cădeşte, ducându-le dorul, în duminica aceasta.

Şi dacă ar şti sfinţia sa, cât de mult lipseşte iubirea dintr-un mare oraş, câte inimi reci ridică ziduri de cetate în jur, pietrificându-se pe zi ce trece, în calcule de optimizarea vieţii personale. Când Viaţa este una singură, cea în Hristos. Asta am simţit ascultându-l, privindu-l pe oaspetele nostru binecuvântat. Erau mulţi tineri printre noi, mai mulţi ca oricând. Sau poate erau îngeri? Cred că ei ni l-au adus.

Bucuria pe care ne-a dăruit-o părintele Rafail, într-o duminică de septembrie, mai durează şi acum; la fel, pacea nepământeană care s-a pogorât peste cartierul nostru.

Elena Frandeş