Răpirea din serai

Din seraiul ortodox „pe nou” a fost răpită o ceată de maici. Nu una, nu doua ci 29. Autorul acestui act de bravură duhovnicească, de vitejie dreptslăvitoare? Tocmai cel care trebuia să le păzească sufleteşte, să le îndrume spre lumină, să le poarte de grijă. A făcut-o? Da, cu asupra de măsură ar zice unii…

Prieteni, se pare ca ne-am jucat prea mult cu dracu’ si ăla ne-a plesnit acum peste faţă, de nu ne mai vedem. Nici unii cu alţii, nici pe noi înşine.

De vreo câţiva ani încoace s-a umplut Biserica Ortodoxă de băieţi deştepti şi revoltaţi, mergând ca tramvaiul pe „linia Sfinţilor Părinţi”, fiind anti-totcemişcă, informaţi „pe surse” sau din blogosferă şi prin care acum culegem roadele. Sunt roadele unor ani întregi de sminteală pe internet, de conferinţe „duhovniceşti” şi vieţuire „curata” prin mânăstiri rascolnice, din vârfuri de munte.

Nu ne-a plăcut de bătrânul Teoctist că era, vezi Doamne, prea moale. Acum avem un patriarh tare! Nu ne place de „Biserica Oficială”, dar începem să avem parte făţiş (şi hoţiş) de grupări stiliste schismatice taman din Grecia. Doamne apară şi păzeşte! Ne-o facem cu mâna noastră, gălăgios şi iresponsabil, iar aceştia mai mici ca noi (ca părintele-fugar Nichita) sunt victimele noastre directe, ale celor care ne-am jucat prea mult cu vorbele şi cu atitudinile de frondă – copilăroasă şi total nepotrivită pentru o maturitate duhovnicească pe care nu am atins-o, de fapt, niciodată… Zgândărim lucrurile acolo unde nu ne pricepem, de fapt, să le îndreptăm. Dezbinăm – prin cârteală, nemulţumire continuă, cuvinte usturătoare şi atitudine infantilă – acolo nu ne pricepem să facem pace. Nu ştim nimic, nu simţim nimic, dar vorbim întruna ca adevăraţi salvatori ai Bisericii. Aflatul în treabă duhovnicească este scump, costă foarte mult. Şi, până la urmă, cine plăteşte preţul? Tot Hristos, sărmanul… E vrednic de plâns Dumnezeul răstignit al creştinilor, cu asemenea fii/ucenici/învăţători/apăratori/misionari/etc!

Fraţilor, şi eu sunt vinovat, într-un fel, de această „răpire din serai”… Iar când spun asta, ştiu exact ce spun. Şi prietenii mei, şi cititorii mei, şi duhovnicul meu. Şi aşa aş vrea să se simtă orice creştin. Orice creştin care, luându-l gura sau pixul pe dinainte, s-a lăsat ispitit de a comenta vehement greşelile reale sau nu ale altora (ierarhi, preoţi sau călugări), s-a lăsat ispitit de a desconsidera şi jigni alţi mireni, de a vedea la alte Biserici Ortodoxe numai lucruri bune iar la noi acasă numai grozăvii, de a fi atotştiutori în ale conspiraţiei, docţi în ale masoneriei universale şi experţi în ale cipuirii planetare; care s-au lăsat ispitiţi până la un punct de un naţionalism prostesc şi agresiv iar mai apoi de un filetism ceva mai subţire – distructiv şi el; cei care caută cu ardoare duhovnici ai neamului, căutare care este contrazisă de însăşi natura personalistă a trăirii ortodoxe; cei care-şi fac idoli din persoane vii şi păcătoase, ca şi noi, cei care venerează un trecut de legendă – care de multe ori nici nu a existat; în fine, cei care au ajuns să fie indiferenţi la stimuli ecleziali şi liturgici, refugiindu-se într-un protestantism lăuntric, cu înveliş ortodox şi patină intelectuală.

Tot ce ai dezbinat, dezbinat rămâne, tot ce ai jignit, maculat este… Există iertare personală, dar nu am auzit până acum de iertare comunitară. Şi faţă de această comunitate creştină, vinovaţi suntem cu toţii! Şi nici măcar nu avem de gând, în marele nostru orgoliu, să ne cerem iertare, îndreptându-ne mai întâi pe noi înşine, iar apoi poate şi pe ceilalţi!