LOADING

Type to search

Religia după pandemie – o schimbare cu multe necunoscute

Editoriale

Religia după pandemie – o schimbare cu multe necunoscute

Share

Nu a existat niciodată în întreaga istorie a creştinismului o provocare mai mare decât cea din prezent. Biserica se bazează deopotrivă pe dogmă, pe ritual şi pe comunitatea credincioşilor. Dintr-o dată ritualul nu mai poate avea loc decât în absenţa credincioşilor, iar aceştia se transformă într-o comunitate virtuală. Nimeni nu poate anticipa deznodământul acestui experiment, social şi teologic, în egală măsură. Numărul persoanelor care participă online la slujbe în România este mare, oarecum neaşteptat de mare. Va genera această realitate o nouă formă de trăire religiooasă, mai intensă sau, dimpotrivă, cei mutaţi în online vor fi tentaţi să nu se mai alăture unei comunităţi fizice, odată ce pandemia de coronavirus va fi trecut? Nu avem deocamdată un răspuns. Totuşi, un răspuns la această întrebare va depinde de situaţia fiecărei Biserici în parte. Ȋn Italia, de exemplu, ultimele decenii au fost marcate de scăderea drastică a personalului de cult. Maurizio Molinari consideră chiar în Perché è successo qui. Viaggio all’origine del populismo italiano che scuote l’Europa că această criză a dus la o încredere mai mare în partidele populiste: salvarea nemaiputând să vină de la Biserică, aflată în plin proces de auto-secularizare, a început să vină de la lideri carismatici, printr-un subtil proces de înlocuire a autorităţii. Mai mult, în prezent această autoritate mixtă, socială şi spirituală deopotrivă, este transferată în Italia medicilor, profeţi şi tămăduitori ai vremurilor moderne. Din acest motiv, este foarte posibil ca Biserica Catolică să considere în Italia că reţeta online poate da roade şi după pandemie (numărul mic de preoţi va fi compensat de o prezenţă online substanţială). Cu totul alta va fi situaţia în cadrul Bisericilor Ortodoxe care nu se confruntă cu un dezinteres faţă de chemarea preoţiei: tentaţia revenirii în offline va fi mult mai mare şi va fi susţinută mai puternic de comunităţi. Indiferent însă de specificul fiecărei confesiuni şi al fiecărei Biserici, pandemia a accelerat un fenomen în cadrul acestora: acceptarea ideii că o comunitate este compusă nu doar din cei care participă nemijlocit la un ritual dar şi din cei care o fac mijlocit prin televiziune sau Internet.

Imaginea Papei rugându-se într-o piaţă San Pietro goală sau participând la ceremonia de Paşti în spatele uşilor închise vor rămâne vreme îndelungată pe retina credincioşilor din întreaga lume. Imaginea comunităţilor monastice din Athos, rugându-se în izolare desăvârşită faţă de lume, în absenţa totală a pelerinilor, este la fel de puternică. Nimic nu i-a pregătit pe preoţi sau pe credincioşi pentru situaţia actuală. Ceea ce se găsea în chiar centrul identităţii lor a devenit brusc un pericol public. Unele confesiuni mai reduse ca număr au considerat întotdeauna că tehnologia este de partea lor, pentru a-şi mări numărul de credincioşi, prin includerea celor aflaţi la mari distanţe. Confruntate cu actuala situaţie, acestea au accelerat o tendinţă care exista deja. Mai problematic a fost şi este cazul Bisericilor cu un număr mai mare de credincioşi, obişnuite să organizeze ritualuri periodice pentru care comuniunea, prezenţa fizică este esenţială. Reacţiile au variat de la o ţară la alta, în funcţie de evoluţia pandemiei, de numărul celor afectaţi, de recomandările medicilor, de voinţa politică a guvernanţilor, etc. Grecia a impus o formă foarte restrictivă de continuare a slujbelor, total în absenţa credincioşilor. Bulgaria sau Georgia, mai puţin afectate, au adoptat politici mai permisive. De departe cea mai interesantă situaţie se regăseşte în Federaţia Rusă: cum pandemia a fost mai puţin prezentă decât în restul Europei într-o primă fază, nu au fost impuse restricţii. Pe măsură ce pandemia s-a extins şi în Federaţia Rusă, statul şi Biserica Ortodoxă s-au adaptat din mers, imaginând soluţii uneori chiar de la o zi la alta. Multe ţări majoritar ortodoxe se confruntă cu vârful pandemiei chiar în preajma sărbătorilor pascale. Din acest motiv, deciziile nu au fost deloc uşor de luat. Nu numai în ţările majoritar ortodoxe s-a întâmplat acest fenomen: Statele Unite a ignorat iniţial pericolul pandemiei şi a lăsat lăcaşurile de cult deschise. Ulterior, pe măsura avansului pandemiei, activitatea religioasă a fost declarată un “serviciu esenţial” în multe state din compunerea federaţiei, cu aceeaşi însemnătate cu distribuirea de alimente. Ȋnsă, pe măsura evoluţiei pandemiei, s-a renunţat şi la considerarea slujbelor religioase drept “serviciu esenţial”. A lua decizia ce fel de servicii sunt esenţiale pentru cetăţeni în această perioadă este foarte dificil. Deciziile luate diferă de la un stat la altul, uneori chiar de la o regiune la alta (în China de exemplu, doar într-o anumită parte a regiunii Wuhan s-a luat decizia distribuirii hranei de către armată şi închiderea tuturor magazinelor şi pieţelor).

Religiile au reacţionat foarte diferit. Ȋn Statele Unite anumite comunităţi au considerat că pot continua netulburate activitatea, iar pastorii care au promovat acest curent de gândire au căzut primii drept victimă a coronavirus. Ȋn Coreea de Sud membrii Bisericii lui Iisus Shincheonji au contribuit, prin participarea la slujbe, la răspândirea coronavirus. La fel s-a întâmplat în Malaezia cu ocazia unor servicii divine ale unei comunităţi islamice. Boala nu a făcut alegeri în funcţie de religie. Ȋn Israel, comunitatea ultra-ortodoxă Haredim a refuzat să aplice restricţiile guvernamentale şi a contribuit la răspândirea coronavirus. S-a dovedit că evrei, musulmani sau creştini pot fi afectaţi – condiţia este participarea nemijlocită la ritual.

Este foarte interesant de observat că eficacitatea măsurilor de combatere a răspândirii coronavirus depinde de felul în care religia este considerată ca fiind un apanaj al autorităţilor statale sau este total separată de stat. Ȋn monarhiile Golfului Persic statul a luat decizia suspendării pelerinajelor la locurile sfinte ale Islamului şi reluarea lor cel mai devreme în luna iulie, iar decizia a fost respectată cu maximă stricteţe. Ramadanul va începe pe 23 aprilie, ceremoniile vor fi reduse la minim dar pregătirea hranei pentru mesele în comun tradiţionale rămâne o provocare. Ȋn Iran, decizia de a suspenda pelerinajul tradiţional de la Qom a fost luată pentru a preveni răspândirea pandemiei dar oraşul fusese deja grav afectat – ceea ce a făcut ca autorităţile statului să fie criticate şi de cei cu vederi liberale şi de cei apropiaţi de religie care ar fi dorit continuarea tradiţiei şi în acest an.

India este un exemplu demn de semnalat. Statul a lăsat în sarcina liderilor religioşi stabilirea unor restricţii specifice unor evenimente religioase, cum ar fi pelerinajul de la Ayodhya, despre care se crede că este locul de naştere a lui Rama. Ordinele date de liderii religioşi au fost respectate fără nicio rezevă – statul s-a temut că are o legitimitate mai redusă în a cere asemenea restricţii.

Brazilia este un exemplu unic. Avansul foarte mare al cultelor neo-protestante din ultimele decenii a făcut ca acestea să aibă o politică diferită de cea a Bisericii Catolice: ordinul de la Vatican a fost executat uniform în întreaga lume catolică, inclusiv în Brazilia, în schimb neo-protestanţii au cerut ca locurile locurile de rugăciune să îşi continue activitatea, având un lider politic de partea lor: preşedintele Bolsonaro, un evanghelic convins. Competiţia accerbă inter-confesională continuă.

Provocarea coronavirus nu se rezumă doar la pandemie. Actuala criză are potenţialul de a transforma religia, pe termen lung. Religiile sunt împărţite atunci când trebuie să răspundă la întrebarea dacă supravieţuirea persoanei trebuie făcută chiar şi cu preţul renunţării la dogmă. Islamul acceptă ideea că un credincios, confruntat cu alegerea între a nu mânca deloc şi a consuma carne de porc poate alege a doua variantă. Creştinii au o discuţie importantă legată de împărtăşanie; euharistia nu poate fi online. Biserica Ortodoxă a găsit însă un compromis: ceea ce este cu adevărat important este ca slujbele să continue. Serviciul divin nu a fost nicăieri întrerupt, în Grecia sau România deopotrivă. Singura diferenţă a fost că acest ritual s-a desfăşurat şi se desfăşoară în spatele uşilor închise. Biserica Catolică a lăsat la îndemâna clericilor să decidă dacă vor continua sau nu slujbele în spatele uşilor închise. Ortodoxia consideră că, atâta vreme cât sunt sfinţite pâinea şi vinul, întreaga comunitate a credincioşilor este mântuită. Părinţii din Muntele Athos au ales auto-izolarea pe scară largă şi continuarea neîntreruptă a serviciului religios – în definitiv, funcţia esenţială a liturghiei este salvarea întregii lumi, nu neapărat prezenţa credincioşilor. Euharistia nu poate fi săvârşită decât de un preot – restul slujbei poate fi realizat şi în absenţa acestuia. Este motivul pentru care Biserica Ortodoxă a recomandat transformarea fiecărei case într-o biserică. Şansa comunităţilor ortodoxe este că perioada de carantină corespunde cu cele 40 de zile ale postului în care oricum distracţiile şi consumul sunt limitate. Li se cere credincioşilor de fapt să rămână în starea de post şi rugăciune în plus cu câteva săptămâni. Izolarea acasă crează premisele isihiei; depinde de fiecare credincios cum va folosi această perioadă. Carantina poate avea ca efect întoarcerea la sine, la credinţă, la familie dar nu trebuie să se transforme într-o uitare a celorlalţi. Dealtfel, este foarte surprinzător cum persoane aflate în izolare completă, doar cu acces la telefon şi calculator, au reuşit să se coordoneze fără a ieşi din casă în vederea unor acţiuni caritabile. Milostenia specifică postului a îmbrăcat forme cu totul nebănuite. Este şi acesta un semn despre cum Dumnezeu lucrează în lume, în timp de pandemie.

Ioannis Zizioulas, Mitropolit al Pergamului, aplicând doctrina sa personalistă care identifică participarea la liturghie cu însăşi Jertfa euharistică, consideră că absenţa credincioşilor în acest moment face ca Biserica însăşi să nu mai existe, să fie suspendată până la ridicarea restricţiilor. Jean – Claude Larchet consideră dimpotrivă că atunci când sute de mii de biserici slujesd simultan liturghia actualizează Jertfa lui Hristos, iar dacă nu ar exista decât o singură biserică în care s-ar sluji o liturghie, aceasta are aceeaşi forţă în întregul univers. Argumentul lui Larchet este că Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, slujită în duminicile postului, cere lui Dumnezeu să îşi amintească de “cei care sunt absenţi din motive întemeiate, binecuvântate pricini”.

Catolicii nu au această dispută internă, întrucât nu accentuează necesitatea continuităţii liturghiei. Se discută însă în schimb ideea dacă nu cumva pâinea şi vinul nu ar putea să fie sfinţite şi acasă, de fiecare credincios, cu condiţia practicării ritualului specific. Alegerea nu este una uşoară: ar rezolva o problemă pe moment dar ar oferi un răspuns de lungă durată care ar duce la o şi mai mare auto-secularizare: de ce ar mai fi necesar să existe preoţi în general, din moment ce funcţia ecleziastică o poate prelua oricine? Unii au reproşat BOR că nu a procedat la fel precum Biserica Catolică, radical, prin oprirea oricărui ritual. Este vorba de o abordare superficială: diferenţa dogmatică duce la soluţii diferite – desigur, ambele abordări respectă exigenţele de sănătate publică.

Nu ştim când se va încheia pandemia de coronavirus. Nu putem anticipa care vor fi efectele acesteia asupra religiilor. Ceea ce putem afirma cu siguranţă este că vor exista schimbări substanţale, deopotrivă la nivelul credincioşilor şi al clerului. André Malraux spunea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Se pare că această afirmaţie are un mare potenţial de se va adeveri cât de curând: ieşirea din pandemie va determina o mutaţie radicală a comportamentului religios. Oriunde în lume, oamenii ar putea să realizeze că, oricâtă bunăstare ar avea, “securitatea existenţială” nu poate fi asigurată nici de stat şi nici de nivelul economic, ci doar de credinţa în Dumnezeu. Asistăm deja la ceea ce am putea numi “dez-secularizarea Internetului”, folosirea acestuia pe scară largă ca instrument de comunicare în interiorul Bisericilor. Nu vom supravieţui acestei încercări exact la fel cum am fost înainte de manifestarea ei, indiferent de felul cum ne raportăm la religie.

 

Radu Carp

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *