LOADING

Type to search

Editoriale

Ridicol și evlavie

Share

Punctul slab al nostru este ridicolul nostru. Ceea ce stârnește batjocura și ne face caraghioși. Ceva la limita absurdului, care ne împinge spre derizoriu. Exact unicul lucru condamnat în Evanghelie: ipocrizia. Suntem ridicoli de fiecare dată când devenim prefăcuți, fățarnici, duplicitari. Sursa acestui rău este mândria, iar vindecarea este smerenia.

Evlavia și umilința sunt căile sigure spre fericire, deși azi par noțiuni abstracte, piedici în dezvoltarea personală. Omul recent se autoîndreptățește când este umilit, ratând șansa dezvățării de slava deșartă. Evlavia presupune profunzime, duplicitatea înseamnă superficialitate, fușăreală, neasumarea responsabilității.

Cu siguranță, omul evlavios va avea mai puțin prestigiu social și o avere mai mică, dar va dobândi o mult mai mare liniște interioară, iar șansele de a câștiga viața veșnică vor fi maxime.

Un popor se salvează atunci când crede în salvare, iar oamenii își găsesc salvarea dacă se măsoară cu speranța salvării. Cinematografia nu a salvat viața nimănui; nu e un medicament care să salveze viața cuiva. E doar o aspirină. Biserica este locul unde sunt salvați cei condamnați la moarte.
După ce Îl cunoști cu adevărat pe Hristos, îți vine greu să păcătuiești.

Cine descoperă iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, îndură orice.

Am uitat să plângem pentru păcatele noastre și nici nu vrem, pentru că nesimțirea ne împinge să uităm de lucrarea mântuirii și să prețuim doar maimuțăreala. Am uitat să ne rugăm cu evlavie.

Chemarea la desăvârșire înseamnă: să duci o viață vrednică de Evanghelie, să ai mintea neîmprăștiată, să mărturisești adevărul, să ai cuviință, să muncești în liniște, să fii cumpătat în toate, să urmezi modelul sfinților și să folosești rugăciunea drept calmant pentru durerile sufletești.

Grija fariseică de a avea o evlavie exterioară nu are rost. Hristos nu a venit să ne pună pe noi pe locurile vacantate de fariseii repudiați. El a venit pentru mult mai mult: să ne umple de har. El a venit ca noi să înțelegem să nu ne punem pe noi înșine mai întâi, ci să ne lăsăm la urmă. El a venit pentru ca noi să trăim așa cum vrea Dumnezeu.

Hristos ne abordează la nivelul la care ne ducem viața și ne urcă la un nivel mai înalt. Urcușul este fascinant. Doar să nu căutăm soluții la probleme care nu există.

Fără Dumnezeu, suntem morți. Fără El, nu putem respira, păcatele ne sufocă. Fără El, flămânzim maxim, devenind canibali. Fără iubirea Lui, suntem bestii nemiloase. Fără Rai, nu există decât iad. Doar Dumnezeu are Medicamentul care ne vindecă de moarte. Doar Dumnezeu are un Spital pentru cei în curs de înviere. Doar El ne deslușește lămurit diferența dintre realitate și ficțiune.


Pomelnicul unui copil: Mama și Tata. Știe Doamne cum îi cheamă. Pomelnicul unui adult: Vasile (Belgia) și Nicoleta (Spania). În caz că Doamne nu îi poate localiza. Fără alte comentarii.Părintele Bogdan Chiorean scrie că sfinții, trăind pe pământ, au ­anticorpi la majoritatea problemelor lumești. N-au fost încercări și greutăți care să nu-i atingă. Pentru că viața lângă Hristos nu e una ușoară, lipsită de griji. Iar sfinții nu au fost supermani, ci niște oameni care-au înțeles că eforturile umane au rezultate ­incerte. Și că doar dacă te pui ­înaintea lui Dumnezeu, asemenea lui Petru-pescarul, eforturile tale s-ar putea să capete dimensiuni eshatologice. Punctul nostru forte nu este nimic al nostru. Punctul nostru forte este Hristos. Fără El, toate talentele noastre extraordinare nu ar fi avut nici o relevanță. Smerenia înseamnă să recunoaștem că nu avem nimic mai important decât Hristos. Smerenie este să te îndrăgostești de mai multe ori, dar mereu de aceeași Persoană. Andre Malraux scrie că omul este ceea ce ascunde. Să ascundem fapte bune cu maximă discreție, nu păcate. Leon Bloy scrie că există o singură nenorocire: Nimeni dintre noi să nu ajungă sfânt, să nu caute smerenia. Nimeni să nu mai înalțe o troiță, ci toți să doboare crucile. Dumnezeu nu l-a alungat pe om definitiv în iad, dar omul Îl alungă pe Binefăcător cu un singur motiv: vrea să Îi ia locul. Dumnezeu nu ne cere altceva decât scrie în Evanghelie: să ne micșorăm, pentru ca Hristos să crească în noi. Ce vrea Dumnezeu de la noi? Vrea să trăim umanitatea în chip nobil, fără vulgarități și obscenități. Dumnezeu nu a coborât degeaba la noi, ci a făcut acest cu un scop precis: ca noi să putem urca la El. Singura atitudine cu profit veșnic este smerirea noastră reală, zguduirea mândriei și a slavei deșarte din noi. Ca să nu pierdem căldura casei, reparăm pereții stricați (Răzvan Andrei Ionescu, Teologie pentru acum, vol. I, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 107). Viața are un COLORIT, care este dat de activitatea noastră principală. Să nu ne descurajăm, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru pâinea prăjită! 🥪 Nu există viață veșnică fără Dumnezeu, să nu ne amăgim. Evanghelia ne învață cum să reacționăm duhovnicește, ne propune o viziune euharistică și ne avertizează că omul nu este singurul stăpân al lumii.

Stephen Crane scrie că omul contemporan se sinucide dintr-un motiv banal: nu se simte admirat. Nu este răsfățat, lăudat, glorificat. Nu i se zidește cultul dorit. Nu este recunoscut ca un idol pentru alții. Nu se bucură de nimic. Nu va rămâne în istorie. Nimeni nu va veni la mormântul / urna lui. Dacă L-ar fi căutat pe Dumnezeu, ar fi evitat toate acestea. Îngrijorarea nu-i răpește mâine niciodată durerea, ci doar îi pierde astăzi bucuria. Toată adevărata fericire, bucuria pură, recompensele dulci și satisfacția nestăvilită se află în cunoașterea lui Dumnezeu și în dragostea lui Dumnezeu; nu putem exista fără ele. Când spunem povestea propriei noastre convertiri / îndrăgostiri, am fi făcut-o cu o mare întristare, amintindu-ne ce am fost, și cu mare bucurie și recunoștință, amintindu-ne cât de puțin merităm aceste lucruri. Iubirea este o forță mai formidabilă decât oricare alta. Este invizibilă – nu poate fi văzută sau măsurată, totuși este suficient de puternică pentru a ne transforma într-o clipă și pentru a ne oferi mai multă bucurie decât ar putea orice posesie materială. Merle Shain scrie că iubirea poate costa mult, dar a nu iubi costă întotdeauna mai mult, iar cei care se tem să iubească găsesc adesea că lipsa de dragoste este un gol care răpește bucuria din viață. Iadul este locul / starea celor care au refuzat să caute iubirea și au preferat ura. Nu există bucurie fără iubire, nici iubire fără înviere. Primim câte o rezervă / doză de iubire în fiecare dimineață, ca mana biblică, suficientă pentru ziua curentă. De fiecare dată când cooperăm cu Dumnezeu, mai facem un pas uriaș înainte. Pentru că atunci când Dumnezeu ne cere să ne schimbăm, înseamnă că El are întotdeauna ceva mai bun să ne dea – mai multă libertate, o bucurie mai mare și binecuvântări mai mari. Găsirea adevăratei bucurii a vieții nu vine în grabă și nici nu se găsește în goana după cumpărături. Găsim adevărata bucurie atunci când îl facem pe Mântuitorul Hristos să fie punctul central al fiecărei zile. Când Cineva îți salvează viața și îți dă speranța, există recunoștință cu lacrimi de bucurie. Există un timp în care ai fost atât de binecuvântat, încât îți dai seama că ți s-a mai dat o șansă la viață, o șansă pe care poate nu ai meritat-o.

Pr. Marius Matei

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1
Previous Article

2 Comments

  1. Marius Matei 23 octombrie 2020

    În fiecare zi ar trebui ca sufletul nostru să crească în evlavie. Să nu stagneze. Suntem fericiți câtă vreme suntem în creștere. Suntem fericiți câtă vreme rugăciunile noastre sunt condimentate cu lacrimi de pocăință.

    O bucurie spirituală este cel mai mare semn al harului divin care locuiește într-un suflet. O astfel de secundă ne dă putere să luptăm decenii în războiul duhovnivesc. Este dovada necerută, argumentul decisiv împotriva îndoielii și a plictisului. Este râvna de a retrăi acea stare din nou.

    Singura aventură autentică pe care o putem avea în această lume (și în care constă toată fericirea și bucuria noastră) este să Îl căutăm pe Dumnezeu din toată inima, cu toate resursele și cu toată disponibilitatea. Nimic nu se compară cu această inițiere, deoarece la final recompensa este fără egal. Celelalte aventuri pălesc în comparație cu aceasta. Doar această continuă căutare ne ferește de imensa capcană a iluziilor și a dezamăgirilor.

    Templul gândurilor noastre cele mai pure este rugăciunea de pocăință, cea care reface legătura noastră cu Dumnezeu. Este jertfa pe care fiecare om o poate oferi, pentru a primi răscumpărarea unei datorii imposibil de achitat altfel.

    Există în noi semințe de autodistrugere, care vor aduce doar nefericire profundă, dacă li se permite să crească. Avem de înlăturat zilnic doza de deznădejde injectată de lumea din jur. În fața acestui asalt, singura salvare vine doar de la Dumnezeu. Virusul acesta se vindecă doar prin antidotul credinței.

    Alături de Dumnezeu avem cea mai sigură protecție posibilă. Doar prin credință putem sparge vraja de inerție și de frustrare, bine știind că deja este imposibil să eșuăm, aliați fiind cu Cel ce nu pierde niciodată.

    Acolo unde există păcat, nu mai există moralitate. Acolo unde nu mai există moralitate, fericirea s-a rătăcit și nici un detectiv nu reușește să o regăsească. Acolo unde există păcat, nu există fericire. De aceea, pocăința este singurul remediu.

    Secretul mântuirii stă în amintire. Să nu uităm cât bine ne-a făcut Dumnezeu. Să nu uităm să folosim armele duhovnicești defensive puse la dispoziție. Să ne amintim pe fiecare respirație Numele celui ce ne aduce mântuirea.

    Punctul esențial de vedere este renunțarea la păcat. Nu putem înainta la etapele următoare până ce nu luptăm cu adevărat cu păcatul. Este o asumare conștientă, o schimbare de paradigmă. Nu există mântuire fără pocăință.

    K.W.F. Schlegel se pripește să scrie că nimic nu este mai grotesc decât creștinismul. Să nu ne tulbure astfel de opinii. Adevărul are mereu persoane ostile, deosebit de vocale. Cred că am uitat, de fapt, semnificația cuvântului „grotesc”. Nu numai că creștinismul nu este grotesc deloc, ci – mai mult – este singura realitate care ne izbăvește cu adevărat de grozăvia grotescului (atât de promovată de majoritatea producțiilor cinematografice). Este doar o calomnie, încă una pe o listă lungă.

    Este foarte important ca îndemnul evanghelic la pocăință să nu fie înțeles greșit. Pentru cei interesați și informați, nu există nici o confuzie, ei știu ce au de făcut, la ce trebuie să renunțe și care este scopul final. Ne pocăim, Împărăția lui Dumnezeu este aproape, nu există timp pentru nici o amânare.

    John von Neumann scrie că nu are sens să fii precis atunci când nici nu știi despre ce vorbești. Este cazul celor care habar nu au despre religie, dar își dau cu părerea despre pelerinaje sau despre lingurița euharistică. Nici noi nu ne pronunțăm despre domenii cu care nu suntem familiarizați. Este o mare ispită de a socoti Biserica vinovatul de serviciu pentru orice tragedie. În loc să Îl iubească pe Hristos, urmașii iacobinilor și ai girondinilor de la Revoluția franceză nu promovează decât ura și – paradoxal – tot ei îi acuză de intoleranță pe ucenicii iubirii.

    Nici nu este nevoie să fim înșelați, ne amăgim noi înșine, afirma odinioară Johann Wolfgang von Goethe. Ne amăgim din comoditate, din lipsă de evlavie, din cauza necunoașterii și a neaplicării Evangheliei în viața cotidiană. Suntem dezamăgiți doar pentru că singuri ne-am amăgit cu închipuiri. Rămâne doar să ne dezvățăm de tot ceea ce am deprins eronat.

    Delmira Agustini din Uruguay recunoaște că oamenii tremură de groaza abisului și că unica soluție este gândul la Dumnezeu. Tremuratul trebuie să înceteze, abisul a fost zdrobit, iar noi am câștigat prin Hristos. Un om care tremură speriat nu poate gusta fericirea și nu poate decât îngrozi pe cei din jur. Nu ne facem scenarii despre lucruri groaznice, ci ne punem toată nădejdea în Dumnezeu. În întuneric nu ne putem odihni, ci trebuie să ne pregătim de primirea luminii pacificatoare, calmante, eliberatoare.

    Dale Maharidge scria că Biblia este tot ce avem nevoie. Acolo sunt toate instrucțiunile necesare. Nimic important nu lipsește. Este vorba despre înțelegere și acceptare. Despre lectură în duh de rugăciune. Despre a învăța ce este Biserica.

    Răspunde
  2. Marius Matei 24 octombrie 2020

    Slujim aici Sfânta Liturghie, cu speranța că o vom săvârși și în Împărăția Cerurilor. Nu ne sperie moartea, pentru că știm că este doar o trecere spre fericirea veșnică. Cel mai mare cadou este credința, pentru că ne scapă de tot răul și ne facilitează accesul la tot binele.

    Marea întrebare din viață este câtă suferință provocăm altora și câtă bucurie dăruim. De acest raport depinde viza noastră pentru viața veșnică. Nu este suficient să credem doar declarativ.

    Oamenii nefericiți sunt cei care nu cred că dragostea va dura pentru totdeauna. Cei care nu cred în nimic. Cei care împrăștie doar ură și dezbinare. Anonimii care atacă mereu Biserica, de dimineața până seara.

    Benjamin Constant scrie că sentimentul religios este singurul care trezește tot ce e nobil în om. Este singurul care ne determină să evităm viciul, să ne depășim limitele și să prețuim libertatea absolută. Este acel ceva extrem de delicat și de profund, fără de care nu putem ieși din tristețe și din nefericire. Este unicul care încurajează recunoștința față de orice formă de bunătate.

    Geoffrey Chaucer este poetul englez care crede (și nu se înșeală) că omul cucerește viața veșnică prin răbdare. În duh evanghelic, se va izbăvi cel ce va răbda până la final. Nu avem motive să ne pierdem răbdarea, deoarece nu suntem singuri nici un minut. Răbdarea începe atunci când se termină răbdarea. Este îndelungă-răbdare, nu puțină-răbdare. Este aliajul care nu permite sufletului să ruginească.

    Răbdarea este prima lecție care trebuie pusă în practică. Uneori trebuie exersată chiar un secol pe această planetă. Este un sonet, un cântec de luptă ce anunță biruința. Este încurajarea celor bolnavi și mângâierea celor singuri. Prin răbdare, omul pune în practică ceea ce îl învață Biserica și se va mântui.

    Acum nu se mai pune problema de a afla despre Dumnezeu, ci de a trăi cu El. Poate nu sunt timpuri prospere, dar suntem mai aproape de Dumnezeu. Asta e tot ce contează. Dumnezeu nu ne cere să renunțăm la nimic din ce ar fi în beneficiul nostru să păstrăm.

    Hristos nu vine la noi pentru că am fi perfecți, ci El vine la noi deoarece noi suntem ai Lui. Aşa cum scrie Sfântul Pavel (Romani 8, 28), Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce Îl iubesc. A celor ce conştientizează faptul că se află într-o călătorie. A celor ce nu se îndoiesc că sunt ghidați, ca să nu se rătăcească. A celor ce sunt pe Cale.

    Toate sunt ale Tale (Deuteronom 10, 14)! Omul se teme că pierde ceva (loc de muncă, locuință, sănătate) care nu este al lui! Omul se bazează pe obiecte, în loc să își pună nădejdea în dragostea lui Dumnezeu. Turnul Babel nu îi conferă omului siguranță. De pedeapsă nu scapi ascunzându-te, ci cerându-ți iertare.

    Răbdarea înseamnă să pășești pe zăpadă și să nu lași urme. Cine se leagă de Frumos, acela se dezleagă de nefericire. Nimic nu s-a creat fără rost, zice sfântul Maxim. Tot ce pleacă de la Creator nu este fără chibzuință, nici fără rânduială, nici la întâmplare. Nici măcar fluturii nu zboară alandala! Domnului să ne logăm!

    Emanuele Levinas scria în 1980 că Dumnezeu ne ghidează irevocabil prin răbdare către bunătatea supremă, care este mai de preț față de orice altceva am putea primi vreodată.

    Răspunde

Leave a Comment Marius Matei Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up