ROMÂNIA SECRETĂ

Nu scriu acum din auzite. Am bătut la pas cătune în care ajungi greu cu o mașină obișnuită. Locuri în care țărani bătrâni se nevoiau într-o sărăcie lucie, dar îmi spuneau, luminați de har, că niciodată nu le-a fost mai bine ca acum. Oameni care trăiau după un decalog străvechi, decantat în veacuri de practică, înscris în cutele cele mai fine ale inimilor lor, ritmându-și viața după Psaltire și anotimpuri. Sunt oamenii despre care vorbea cu evlavie părintele Dumitru Stăniloae sau părintele Ioanichie Bălan. Când am fost la Sihăstria, în studenţie, cu un grup de tineri, avva Ioanichie ne-a şocat, spunându-ne să nu mai aducem pomelnice la mânăstiri. „Nu mai avem noi timp de rugăciune, cu atâtea ascultări. Mai bine căutaţi-i pe bătrânii din satele noastre şi daţi-le lor, mulţi dintre ei se roagă mai mult decât orice călugăr!” Nu glumea! O spunea grav, din rărunchii inimii lui de mare duhovnic, pe sub al cărui epitrahil trecuseră mii, poate zeci de mii de ţărani, din toate colţurile ţării. Îi cunoştea mai bine decât orice statistică…

Și am mai întâlnit duhovnici renumiți, care mi-au vorbit despre mireni, oameni obișnuiți, ca mine și ca dumneavoastră, atât de sporiți încât dobândiseră rugăciunea neîncetată a inimii în mijlocul marilor orașe. Isihaşti români metropolitani, cu joburi şi deadline-uri!

Am fost și la pelerinajele noastre. Nu am stat la rând o noapte și o zi, dar le-am ascultat poveștile celor care au făcut această nevoință pe frig sau arșiță, sub un soare torid de august sau pe o ploaie de gheață în octombrie. Mulți își făceau din pelerinaj un ritual ritmic anual, împlinit mai ales pentru a mulțumi, nu pentru a cere. Și erau în stare să meargă chiar și trei zile pe jos ca să ajungă, de pildă, la hram la Nicula, oprinduse în satele de pe drum pentru odihna nopții.

Cât despre mânăstiri, nu cred că are rost să vă mai vorbesc. În plină perioadă atee, fiecare fostă provincie românească avea un focar de viață duhovnicească, în care ardea un mare duhovnic înconjurat de ucenici. Ele ard şi acum, chiar dacă bombardamentul mediatic le eclipsează strălucitoarea lumină.

România aceasta, secretă, pentru că nu o caută (aproape) nimeni din presa de mare tiraj şi la care strâmbă din nas toată (pseudo) intelectualitatea noastră de mâna a doua şi a treia, e evidentă pentru milioane de pelerini. Ea este sâmburele viu al ortodoxiei noastre, un sâmbure rar, pe care îl afli în foarte puține locuri de pe pământ. Merită să traversezi toate mările şi oceanele lumii pentru el! Dacă vesticii ar mai avea un dram de minte nu ar mai umbla bezmetici prin India și Tibet, ci ar veni să își caute iluminarea în România. Unii, foarte puțini, chiar o fac, regăsindu-şi rădăcinile creştinismului pe care l-au repudiat acasă.

Toată această Românie întrupează esența civilizației noastre, o civilizație a isihiei rurale, care a trăit în bordeie şi s-a închinat în biserici de lemn. Dacă exceptăm Dobrogea, 1.000 de ani nici nu ştim dacă am avut Episcopi printre noi. Nu ne judecați, așadar, după rigorile palamite, așa cum o fac mulți teologi de bibliotecă, pentru că nu aveam cum să le întrupăm aidoma. Noi am mers pe urmele Bizanțului și i-am purtat moștenirea în felul nostru, fără cultura imperială a marilor cetăţi, dar lucrând pravila şi posturile cu sârguinţă de stâlpnici, de la sihastru și până la mama cu prunc la țâță.

Greșește și cel care judecă această civilizație românească după criteriul strict, şi foarte protestant de altminteri, al cunoașterii Scripturii. Românii, ca şi primii creştini, ca şi bizantinii, de altfel, nu au știut carte, deci nu puteau citi Evangheliile. Le-au împlinit, însă, cu sârg, decantându-le apoi înţelepciunea într-un arhipelag de proverbe, colinde, doine, basme. „Dumnezeu e mare om!”, zice un vechi proverb românesc din culegerea lui Iuliu Zanne, profund cât un citat din Biblie.

Greșește și cel care judecă satele noastre după știrile de la ora cinci sau din vizite ciupitative, de weekend, în care aprinzi o lumânare şi te miri că nu e multă lume în biserica izolată în vârf de deal. O vatră isihastă nu ți se descoperă așa. În felul acesta ai fi în stare să treci pe lângă Gheron Iosif fără să îl bagi în seamă, nu numai pe lângă o țărancă sfântă din Oltenia sau Neamț. Unii au făcut-o – citiți relatările călătorilor occidentali despre Athosul începutului de secol XX. E Athosul Sfântului Siluan, un Athos care lor li s-a ascuns…

La România aceasta, sfântă, profundă, vie, tulburătoare, o Românie ca o scară a raiului, nu poți să ajungi decât cu smerenie și rugăciune, adăstând cu răbdare, întrebând fără să iscodeşti viclean, încercând să te zidești, făcându-ți din drum o alcătuire interioară. Altminteri România profundă fuge de tine, așa cum o face orice om sporit. În fond, pe lângă Hristos au trecut (aproape) toţi israeliţii, fără să Îl bage în seamă sau, mai rău, băgându-L doar pentru a-I căuta pricină…

Cristian CURTE

Editorialul numărului 132 (iunie 2018) al revistei LUMEA MONAHILOR, număr pe care îl puteți achiziționa în format digital la linkul de AICI.