Şcoala de azi, şcoala de mâine…

Toată lumea se plânge că şcoala nu mai este ce-a fost odinioară, că dascălii nu mai sunt respectaţi şi că majoritatea celor care urmează acest parcurs de formare – informare pe care îl oferă şcoala nu dobândesc abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a putea prelua, continua şi a duce mai departe tot ce a construit societatea la un moment dat. Precum se ştie, educaţia copilului se realizează pe trei coordonate: familia, şcoala, societatea. Dacă privim cu obiectivitate acest ansamblu definitoriu pentru formarea personalităţii copilului observăm că fiecare dintre aceşti trei factori şi toţi laolaltă sunt responsabili pentru declinul şcolii româneşti.

Educaţia copilului începe în familie încă de la naştere. Fiecare familie în microclimatul ei are anumite moduri/modele de a se manifesta, raportându-se fie la învăţăturile evanghelice, fie la alte învăţături pe care, cu “generozitate” le furnizează mass-media. Copilul, prin natura sa, este predispus învăţării. El asimilează prin stimuli tot ceea ce vine din sfera lui de cunoaştere, fără discernământ. Astfel ”cei şapte ani de-acasă“ au o foarte mare importanţă atunci când copilul accede într-o formă de învăţământ colectiv. Familia are un rol hotărâtor în formarea primelor deprinderi personale şi de grup ale copilului. Acum, însă vârsta de intrare a copilului în viaţa socială a coborât până la doi, trei ani şcoala (în diferitele ei forme şi stadii, inclusiv preşcolare) preluând multe din atribuţiile părinţilor. De aceea relaţia dintre şcoală şi familie trebuie să se dezvolte având la bază interesul copilului, care este principalul beneficiar al procesului de instrucţie şi educaţie.

Societatea, uneori prin legile ei, cu “handicapurile” şi neputinţele ei poate frâna, schimba sau chiar anihila acest proces de înnoire a generaţiilor prin educaţie. Dacă ne uităm numai la efectul unor legi adoptate “în interesul” copilului sau al familiei, dacă vedem sărăcia în care se zbate majoritatea populaţiei şi care generează abandonul şcolar, ne dăm seama că nici şcoala nici familia nu-şi pot exercita prerogativele în deplinătatea lor funcţională. În aceste condiţii, familia nu mai are autoritatea necesară pentru a-şi dirija copilul pentru că ea însăşi este în criză de identitate şi cu greu mai poate dezvolta în sânul ei o viaţă normală, sănătoasă pentru toţi membrii săi.

Şcoala a căzut în aceeaşi cursă. Domnu’ Trandafir nu prea-şi mângâie “băieţii” pentru că pârdalnicii sunt mai dornici de senzaţii tari decât de mângâieri. Dar domnu’ Trandafir mai are o problemă: de multe ori îşi uită elevii la poarta şcolii. ”Lasă-i să se bată, nu vezi că s-a “umflat” democraţia în ei? Ce religie? Să-i ducă mă-sa la biserică…” etc. Adio responsabilitate şi adio respect căci dacă nu-L respectăm pe Învăţătorul cum să fim respectaţi la rândul nostru de cei mai mici? Ca în orice activitate umană, dar mai mult decât în alte activităţi, munca de educaţie presupune dragoste şi dăruire. Învăţătorul Iisus Hristos n-a fost niciodată în pauză. El veghează permanent asupra “şcolarilor” Săi, îi îndrumă cu răbdare şi cu dragoste şi nu cedează în faţa neajunsurilor sau a frustrărilor. Şcoala poate să-şi creeze pârghiile prin care să ofere şanse egale tuturor copiilor, dar s-o facă în spiritul legilor creştine. Aşa a fost gândită şcoala românească şi dascălul a fost învestit cu autoritatea de a identifica şi de a valorifica potenţialul intelectual şi creativ al copiilor, indiferent de starea socială sau de situaţia materială a familiei din care fac parte. Dascălul nu poate întâmpina singur provocările ce vin din societate. El trebuie să fie ajutat, motivat, susţinut măcar de beneficiarii serviciilor sale. Copilul are nevoie de stabilitatea pe care i-o oferă autoritatea didactică. El simte că adultul, dascălul în speţă, are posibilitatea de a-l apăra, de a-l conduce şi, în ultimă instanţă de a-l încuraja să-şi manifeste liber capacitatea de creaţie şi dezvoltare. Paradoxal, cu cât se revoltă împotriva oricărei constrângeri cu atât mai multă nevoie are de autoritate. Autoritate – nu rigiditate sau abuz didactic!

Va mai putea Domnu’ Trandafir să-şi numere cu mândrie “bobocii”?