LOADING

Type to search

Editoriale

Sfântul Gheorghe… al nostru

Share

Când am ajuns la biserica Sfântul Gheorghe din Lida, un grup de pelerini ruşi adunau cu pipeta mirul izvorât din piatra mormântului, îl strângeau în sticluţe, se ungeau cu el, îşi îmbibau lucrurile pentru a se bucura cât mai mult de harul binefăcător al izvorului dumnezeiesc. Am adunat şi noi picăturile ce izvorau ”ca roua pe lână” – balsam cu care milostivul Dumnezeu îi unge pe aleşii Săi şi-i face părtaşi pe toţi cei ce cred în minunile Lui. Pentru unii dintre pelerini sau turişti, acesta este un lucru de neînţeles, greu de crezut, însă evidenţa nu mai are nevoie de confirmare omenească. Minunile sunt la tot pasul, însă a le vedea sau a le simţi depinde în mare măsură de fiecare. Coborâm pe o scară îngustă până în cripta unde a fost îngropat sfântul după o lungă şi chinuitoare luptă cu stăpânitorul întunericului. Biruitorul ne întâmpină în icoana din faţa mormântului îmbrăcat în armură de ostaş, drept şi neînfricat, sigur ca Adevărul pe care îl propovăduieşte. ”Sfântul Gheorghe al nostru!” exclamă cineva şi într-adevăr îl simţim apropiat, familiar nu atât prin sfinţenie cât mai ales prin numele său popular, pentru care este şi o vorbă: ”De Ion, Gheorghe şi Maria este plină România!”

O parte din sfintele moaşte sunt aşezate într-o răcliţă la care vin şi se închină toţi cei ce vor să se împărtăşească de harul Mângâietorului revărsat peste lume prin Sfinţii Săi. Te impresionează mai ales tinereţea lui şi parcă te ruşinezi în faţa tăriei acestui vrednic oştean al Lui Hristos care l-a sfidat pe impărat şi a călcat peste propria moarte. La capătul scării atârnă o bucată din lanţul cu care Marele mucenic a fost legat în temniţă, după mărturisirea credinţei în Hristos, adevăratul Dumnezeu. Pelerinii şi-l pun simbolic pe grumaz, pătrunşi sau nu de importanţa momentului dar toţi, prin acest simplu gest, gustă puţin din ceea ce înseamnă privarea de libertate. Cripta este simplă iar mormântul din mijloc pe a cărui piatră funerară se află dăltuit în marmură trupul sfântului pare un tron solidar pe care nici el, Biruitorul nu îndrăzneşte se aşeze. Se lasă atins, contemplat, pus în balanţa neîncrederii, amestecat în malaxorul vorbelor – nepăsător la cinstea pe care lumea i-o poate aduce ca ofrandă. Nimic nu-l clinteşte în tăria lui, nici o judecată omenească nu-i poate ştirbi maiestuozitatea smerită. Şi-a purtat crucea cu demnitate la o vârstă la care unii nu ştiu să deosebească adevărul de minciună, arătând astfel creştinilor dar şi păgânilor că atunci când omul voieşte Dumnezeu prisoseşte cu milostivirile Sale. Biserica în care se află mormântul a fost cândva o basilică impunătoare. Vitregiile istoriei au pustiit aşezarea care odinioară era plină de creştini. Acum lângă biserica actuală se afla o moscheie şi Lida este locuită de musulmanii palestinieni. Un aspect inedit marchează identitatea acestui sfânt lăcaş. Două biserici se înălţau în acel loc, lipite una de alta ca două surori. Prin înlăturarea zidului despărţitor a rezultat o biserică mare cu două catapetesme, una în prelungirea celeilalte în care se prăznuiesc două hramuri.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a rămas în conştiinţa omenirii prin aceea că a omorât balaurul. Lumea trăia în latura morţii pentru că oamenii se închinau zeităţilor păgâne. Demonii care salăşluiau în idoli lor îi obligau pe aceştia să le aducă jertfe însângerate. Victime ale rătăcirii părinţilor, erau aduşi pe altarele de jertfă copiii pentru îmbunarea spiritelor rele. Sfântul Gheorghe a omorât mai mult decât balaurul văzut, căci l-a ruşinat şi l-a biruit prin răbdarea şi vitejia sa pe cel nevăzut, şarpele cel vechi. Mulţi s-au lepădat atunci de închinarea idolească şi au recunoscut Lumina, văzând bărbăţia cu care Sfântul Gheorghe a răbdat chinurile. Crudul Diocleţian orbit de mânie, rănit în orgoliul său de suveran, în loc să vadă minunile care însoţeau pe Sfânt la fiecare încercare şi să-şi salveze poporul şi pe el de robia satanei, îi pregătea noi şi înspăimântătoare munci născocite pentru a-l supune prin teroare. Marele Mucenic Gheorghe este cunoscut în toată lumea şi este cinstit chiar şi de păgâni. Aceştia se temeau de sfânt şi aşteptau să treacă ziua prăznuirii lui pentru a porni în expediţiile de cucerire a ţărilor creştine. Astăzi, foarte puţini sunt cei care-şi mai botează copiii cu numele Gheorghe sau Gherghina şi dacă o fac încearcă să-l “înfrumuseţeze”, să-l occidentalizeze, pentru a nu părea demodat. Au uitat românii de câtă cinste i-a învrednicit sfântul dăruindu-le un nume plin de sfinţenie şi jertfă!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *