LOADING

Type to search

Sfârşitul pandemiei – întărirea credinţei

Editoriale

Sfârşitul pandemiei – întărirea credinţei

Share

Trăim vremuri ieşite din comun. Cine ar fi bănuit la începutul acestui an că miliarde de oameni, pe întreaga planetă, vor ajunge să trăiască în izolare completă, pentru o perioadă de timp pe care nimeni nu o poate prevedea în momentul de faţă? Omenirea s-a pregătit, în diferite ipostaze, pentru a face faţă unor duşmani vizibili, nu şi unora invizibili. Cercetătoriii au fost preocupaţi să crească imunitatea unor specii pe cale de dispariţie, fără a lua în calcul faptul că omul a rămas cu starea de imunitate pe care a moştenit-o genetic, singur în faţa epidemiilor.

Avem de-a face aşadar cu o situaţie pe care nimeni nu a prevăzut-o. Am anticipat toate riscurile posibile şi imposibile, am scris scenarii complexe despre cum putem reacţiona în faţa provocărilor naturii, am creat mecanisme pentru a gestiona crize şi pentru a reconstrui ţări devastate de conflicte. Prezenţa unui inamic invizibil, la scară planetară, nu a fost pur şi simplu luată în calcul. Din acest motiv, în faţa pandemiei, toate guvernele din lume se comportă stângaci, improvizează, îşi adaptează din mers planurile şi nu pot, deocamdată, recomanda decât izolarea. Este izolarea suficientă pentru a evita extinderea pandemiei sau singura soluţie rămâne un vaccin? Nu avem deocamdată răspuns la această întrebare. Suntem îndemnaţi să stăm departe unul de altul pentru a simţi mai intens bucuria apropierii la sfârşitul pandemiei. Problema este că nu ştim nici când se va termina şi nici câţi dintre noi vor apuca să vadă acest sfârşit.

Charles Taylor în lucrarea sa A Secular Age lansa ideea existenţei unor spaţii comune meta-topice, specifice modernităţii. Ȋn trecut, înainte de apariţia mijloacelor de comunicare în masă, orice interacţiune în sfera publică avea loc doar în prezenţa celor care comunică. Treptat, am înlocuit prezenţa fizică cu telegraful, radioul, televizorul, trecând apoi la Internet, ajungând la forme din ce în ce mai sofisticate de a garanta existenţa unor sfere publice paralele, meta-topice. Locul unde se afla cei care comunică a devenit din ce în ce mai puţin important. Totuşi, nu lipsit total de relevanţă.

Taylor dădea exemplu Biserica în rândul acelor comunităţi care posedă ştiinţa de a fi meta-topice. Ȋntr-adevar, credincioşii care aparţin unei Biserici pot fi răspândiţi oriunde pe planetă, supuşi unei ierarhii unice (precum catolicii) sau uneia descentralizate (precum ortodocşii sau protestanţii). Sentimentul de apartenenţă nu diferă sau nu ar trebui să difere în funcţie de apropierea sau îndepărtarea de un centru de putere ecleziastică.

Biserica are însă o natură duală: comunităţile de credinţă au elemente care le unesc dar şi elemente care le despart. Unirea este dată de credinţă. Separarea este dată de modul de a participa la Sfânta Liturghie. Există atâtea comunităţi câte liturghii sunt celebrate. Participarea la liturghie înseamnă un anumit mod de a fi împreună care nu poate fi suplinit sau înlocuit de alte modalităţi. Ne aducem cu toţii aminte de scena din Titanic vals în care un personaj declară că nu este nevoie să meargă duminica la slujbă, o poate asculta şi la aparatul de radio în direct. Tentaţia comodităţii, a formelor de credinţă superficiale, incomplete, a existat de multă vreme, nu doar în timpuri de pandemie.

Cei care pretind a fi prezenţi la Sfânta Liturghie dar fără să participe efectiv la ea nu pot lua parte la actul Euharistiei care este încununarea şi sensul oricărei slujbe. Nu doar preotul săvârşeşte un ritual, ci preotul împreună cu credincioşii. Nu este nevoie să ai prea multe cunoştinţe de teologie pentru a realiza că toate confesiunile creştine recunosc un caracter cu totul special Euharistiei. Iisus este prezent fizic în timpul acesteia, indiferent dacă este vorba de doctrina catolică a transsubtanţierii sau de perspectiva ortodoxă a misterului care înconjoară această prezenţă. Nu există nicio confesiune creştină care să afirme că actul Euharistiei este unul exclusiv simbolic.

Pandemia actuală pune la încercare prezenţa credincioşilor la Sfânta Liturghie dar mai ales participarea lor la Euharistie care nu poate fi mijlocită – misterul se petrece în timpul slujbei şi doar în spaţiul sacramental. Nu există slujbă fără credincioşi. Când aceştia sunt absenţi, prezenţi exclusiv online, mai putem oare vorbi de o slujbă religioasă sau doar de un ritual creştin incomplet, date fiind împrejurările excepţionale?

Este o întrebare la care va trebui sa raspundem indiferent de momentul revenirii la obisnuinţele de dinaintea pandemiei. Precum elevii nu vor dori să mai meargă la şcoală atât de des şi vor solicita continuarea comunicării online cu profesorii (ceea ce nu va fi posibil exclusiv, desigur, ci doar în mod subsidiar), probabil la fel se va întâmpla cu credincioşii. Se vor întoarce toţi în bisericile pe care le-au părăsit temporar sau vor considera de cuviinţă să combine activitatea religioasă de acasă cu cea care implică participarea la slujbe? Probabil că nu, iar Biserica va trebui să fie pregătită să combine participarea nemijlocită a credincioşilor la slujbe cu participarea mijlocită prin intermediul online, mai mult decât înaintea pandemiei. Dacă provocarea de acum este una de proporţii, provocarea aceasta va fi una şi mai importantă, pe termen lung.

Dealtfel, întrega omenire va avea de răspuns la aceeaşi întrebare: cât de mult vom dori să fim alături de semeni şi cât de mult putem dezvolta solidarităţi exclusiv online.

Dincolo de această imensă provocare, se nasc anumite întrebări la care trebuie găsit un răspuns imediat.

Foarte subtil, actuala criză provocată de pandemie a schimbat natura relaţiei Stat – Biserică, în toate ţările în care creştinii sunt religia majoritară. Nicăieri, chiar şi acolo unde statul are pârghii foarte extinse de intervenţie în viaţa Bisericii, nu s-a pus vreodată problema ca Bisericie să se conformeze atât de brusc şi atât de fără echivoc regulilor edictate de stat. Ȋn Grecia Biserica Ortodoxă a dezbatut timp de 5 ore cererea guvernului de a renunţa la ţinerea slujbelor cu credincioşi de faţă, oferind în final sprijin deplin în această problemă. La fel s-a întâmplat în toate ţările cu majoritate ortodoxă în care statul a formulat solicitări similare. Ȋncepând cu Italia, şi ţările cu majoritate catolică au acceptat să renunţe la slujbele cu credincioşi de faţă. Este o măsură extremă, dictată de raţiuni de sănătate publică, temporară, în niciun caz o intervenţie abuzivă a statului. Bisericile au trecut cu bine acest test, având în vedere scopul suprem al protejării vieţii şi sănătăţii credincioşilor. Nu au existat reacţii organizate împotrivă, deoarece nimeni nu poate cere credincioşilor să îşi pună viaţa în pericol doar pentru a fi prezenţi la liturghie. Surprinzător sau nu, s-a produs instant o globalizare a supunerii Bisericilor faţă de restricţiile dictate de sănătatea publică. BOR, spre cinstea ei, nu a făcut excepţie. A ascultat orice recomandare sau regulă impusă de către stat în contextul pandemiei. A suportat cu stoicism toate criticile aberante venite din partea celor care o neagă de mai multă vreme, motivul adevărat fiind lipsa lor de credinţă. Adversarii declaraţi ai religiei au găsit un teren fertil în a cere imperativ BOR luarea unor masuri pe care ar dori să le impună în orice ipoteză, indiferent de existenţa sau nu a unei pandemii. Deopotrivă cler şi credincioşi au fost puşi la stâlpul infamiei, au fost ameninţaţi cu plângeri penale (unele ameninţări s-au şi concretizat). BOR, spre cinstea ei, nu a reacţionat în niciun fel la aceste agresiuni. A preferat să îşi ducă în tăcere propria cruce, aceea a lipsirii temporare de proprii credincioşi. A mizat pe faptul că aceştia se vor retrage în propriul spaţiu privat şi vor transforma acest spaţiu într-o biserică, precum în vremurile de persecuţie din primele secole creştine. Pariul pare a fi deja câştigat.

Biserica a fost redusă temporar la un spaţiu al prezenţei sale în lume extrem de limitat. Acest spaţiu a început însă să fie administrat temeinic, cu reguli clare, poate mai stricte şi mai intens comunicate decât cele care existau în general în relaţia cu credincioşii înaintea pandemiei.

Pentru a înţelege alegerea pe care a făcut-o Biserica Ortodoxă şi cât de grea este din perspectivă istorică, trebuie amintit că niciodată nu s-a decis ca toate slujbele să aibă loc în absenţa credincioşilor, iar toţi aceştia să fie opriţi de la împărtăşanie, cu excepţiile admise în prezent. O singură dată s-a întâmplat ca în timpul epidemiei de ciumă din 1829 credincioşii (doar din Bucureşti) să fie opriţi de la împărtăşanie, timp de două luni (după sărbătoarea Paştelui), iar unele biserici (nu toate) să organizeze slujbe fără credincioşi.

BOR a realizat un lucru extraordinar de la începutul actualei crize: a reluat foarte puternic, cum nu a mai făcut-o, tradiţia de implicare nu doar în mediul social, dar şi în cel medical. Mobilizarea în curs este cu totul exemplară, depăşind limitele a ceea ce am fi putut imagina. BOR a oferit generos spaţii de carantină, a asigurat masa la domiciliu celor aflaţi în carantină acasă sau bătrânilor izolaţi. Mai mult, s-au oferit sume de bani în ajutorul spitalelor, s-au confecţionat aşternuturi de pat deasemenea pentru spitale, s-a oferit ajutor în orice formă posibilă. Atunci când se va trage linia, vom constata mai mult ca sigur că această implicare a fost, în ansamblul ei, mai intensă decât cea oferită statului în timpul celor două războaie mondiale şi deasemenea vom constata că implicarea BOR şi a Bisericilor din România în general a fost mult mai mare decât a multora dintre Bisericile care activează în ţările europene afectate de pandemie. Nu va fi uşor de acceptat această concluzie de către cei care neagă constant rolul Bisericii Ortodoxe în ajutorarea semenilor. Cu atât mai puţin va fi uşor de acceptat concluzia potrivit căreia, prin modul său de acţiune, BOR va salva sănătatea şi chiar viaţa multora dintre cei care o acuză constant.

Toate aceste transformări în comportamentul Bisericii, în relaţia dintre Stat şi Biserică, nu vor avea un impact limitat la contextul pandemiei. Este vorba de mutaţii pe termen lung, mutaţii care se vor dovedi benefice. Este foarte posibil ca la sfârşitul pandemiei să descoperim că resursele de solidaritate sunt foarte mari şi poate nu le-am pus la lucru aşa cum ar fi trebuit. Deasemenea, să descoperim că aceste resurse au fost potenţate de Biserică. Suntem toţi, cler şi credincioşi, în situaţia băiatului care avea de construit un clopot în filmul Rubliov de Andrei Tarkovsky şi îl construieşte chiar dacă nu ştia cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, mărturisind ulterior că nu ştia. Toţi suntem în situaţia de a construi o relaţie între Biserică şi credincioşi despre care nu ştim cum va arăta dar la sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom constata că am construit o relaţie de încredere mai trainică decât cea preexistentă pandemiei. Este foarte posibil ca la sfârşitul pandemiei nu toţi credincioşii să se întoarcă la ritualul duminical la care mulţi veneau din obişnuinţă dar numărul total de credincioşi care vor lua parte la slujbe, offline şi online, să fie mai mare. Intensitatea sentimentului religios va fi probabil mai mare, cel puţin o perioadă: vom realiza că ieşirea din această criză nu a fost posibilă decât cu ajutorul luiDumnezeu.

Virusul nu vine de la Dumnezeu. Este o provocare pe care omenirea o va traversa cu bine numai acceptând că orice tratament medical, orice gest de solidaritate, orice măsură de izolare în masă are efecte doar dacă este dublată de iubirea faţă de aproaprele, o iubire pe care o putem cultiva şi pune la lucru exclusiv prin credinţa în Dumnezeu. Etica slujirii aproapelui, secularizată masiv în ultima perioadă, va reveni ceea ce a fost: caritate dublată de credinţă, iar pentru aceasta va trebui să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat o încercare pe care avem puterea să o depăşim cu succes, la fel cum depăşim cu ajutorul credinţei orice încercare ce ne este dată de-a lungul vieţii.

 

Radu Carp

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *