LOADING

Type to search

Stâlpul casei

Editoriale

Stâlpul casei

Share

“Din cei trei bărbați pe care i-am întrebat unde-i drumul ce duce la mânăstire, doi erau beți” – mi-a spus o doamnă care voia să ajungă acolo pentru a dona ceva cu ocazia hramului bisericii. Revoltată dar și amuzată a reprodus răspunsul unuia dintre ei: ”Cu toate că deși eu sunt cetățean în satu’ăsta de vreo două’ș trei de ani n-am auzit de mânăstirea de care întrebi mata. Poate s-o fi deschis acuma da’ eu, să spun drept nu prea le am cu biserica.”

Cei care au crescut la țară poate își amintesc de stâlpul ce se afla în mijlocul fiecărei case pus acolo ca piesă de rezistență pentru a sprijini structura de lemn a acoperișului. Nici o casă nu se construia în sat fără să aibă acest stâlp rotund, strujit frumos dintr-un trunchi de salcâm, lustruit de atâta frecuș căci lângă el era locul de joacă al copiilor mici în zilele ploioase. Prinși cu o mână de stâlp alergam în jurul lui cântând : vârtea, vârtea cocoșel apoi schimbam brusc direcția obligându-l pe cel din spate să facă la fel.

Nu se agăța nimic de el dar până la jumătate era plin de înscrisuri cu creion chimic. Acolo era toată genealogia familiei erau consemnate nașterile, botezurile, cununiile, înmormântările precum și alte evenimente fericite sau nefericite care păreau destul de importante ca să fie amintite. De la acest obiect cu semnificație arhaică s-a împământenit printre noi expresia ”stâlpul casei”atunci când era vorba despre tata sau în lipsa lui, despre fratele mai mare.

Bărbatul își îndeplinea cu onoare acest rol de frunte în familie asumându-și în totalitate responsabilitatea creșterii copiilor, educării lor dar și a gospodăriei. Nimeni nu-i contesta deciziile, cuvântul lui era respectat și orice comentariu primea îndată replica: ”Taci, că el este stâlpul casei!” El repartiza treburile fiecăruia după vârstă sau aptitudini, tot el era veriga ce unea familia și comunitatea satului.

Cu timpul stâlpul a început să se clatine până a dispărut de tot atât din casă cât și din conștiința noastră. Se pare că și omologul lui din lumea oamenilor a avut de suferit. Una după alta au venit asupra lui ispitele dar cea mai distrugătoare – comunismul – i-a dat lovitura de grație.

Sunt binecunoscute metodele prin care acest regim ticălos a demolat rând pe rând rosturile omului, obiceiurile, respectul față de valori și în special, credința. Urâciunea ideologică a înlocuit ascultarea cu o falsă democrație, fluturând deasupra tuturor steagul însângerat al unei “libertăți” menite să întemnițeze tot ce se opunea valului demonic. În consecință “stâlpul casei” împreună cu ceilalți (slavă Domnului că nu toți și nu peste tot) au uitat dragostea dintâi și au învățat că se poate trăi oricum – fără responsabilități , fără grijă față de ceilalți , fără Dumnezeu.”

Numai o viață am și vreau s-o trăiesc așa cum îmi place! ”Ce-a fost s-a dus fără putință de întoarcere pentru că purtăm cu noi racilele comunismului și încă ne otrăvește cu veninul lui. Tot mai greu facem față noilor provocări iar copiii noștri sunt la mijloc loviți din toate părțile și din păcate nu prea au pe ce să se sprijine. Cei care nu L-au așezat pe Hristos în centrul vieții lor vor alerga mereu după năluciri și idealuri străine de natura și ființa lor. Până să înțeleagă și să-și ia ca model de viețuire creștină oameni de înaltă ținută morală copiii au nevoie de modele apropiate pe care să le urmeze pentru că orice act de învățare însumează și tendința de a imita.

Pe de altă parte și “stâlpul” își vede identitatea știrbită și în compensație caută ieșiri în altă parte. Nici el n-a fost tocmai cuminte. Într-o casă auzi țipete, în alta înjurături și câte alte răutăți pe care zilnic mass-media ni le înfățișează. Lipsa de autoritate și grijă părintească se reflectă în comportamentul copiilor. ”Nu vreau să fiu ca tata!” își exprimă cu sinceritate dorința tânărul dar va constata că are același comportament ca al tatălui pentru că în copilărie asta a văzut și a învățat. Indiferent de ceea ce ne propunem ca obiective de înfăptuit pentru viitor se prefigurează totuși un semn de întrebare:

Cum am putea transmite valorile morale și spirituale ale poporului nostru generației tinere dacă aceasta nu vrea să le cunoască ori le ia în râs?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *