LOADING

Type to search

Editoriale

Suflet de mama

Share

În ziua aceea, simptomele cardiace, slăbiciunea anumitor ceasuri ale după-amiezii, acordurile minore ale depresiei de toamnă aproape n-au mai apărut în starea de sănătate a femeii. În amurg, făcând rugăciunea pe mătănii, simţi o dulcoare şi o pace de negrăit. Nu le avea până acum, mereu apărea ceva care o bruia, cineva care o chema. Copilul cel mic a fost bun şi cuminte, iar seara, la culcare, nu mai înceta să-i spună te iubesc, eşti cea mai bună mamă din lume! Dar să nu pleci de lângă mine, să dormi toată noaptea aici, da?!

Cum primise oare atâta milă de la Dumnezeu? Atâta iubire? Doar fiindcă i-a dus străinului din parc o carte şi un pachet de biscuiţi?!

Părea să aibă nouăzeci de ani.

Venise acolo prin iunie, la începutul verii fierbinţi. Era înfricoşător de obosit şi de slab, de parcă alergase jumătate din viaţă, evadat dintr-un Dacchau neştiut şi acum se prăbuşise pe malul lacului, respirând briza uşoară şi umedă. Dormea aproape întreaga zi, nu pe vreo bancă a parcului, ci direct pe pământ, într-atât era de convins că nu i se cuvine nimic, că nu poate folosi nimic dintr-ale lumii acesteia, că nu trebuie să incomodeze cu nimic. Prin ce orori trecuse, prin ce reeducări ale naturii sale umane, care iată, reuşea să trăiască doar cu aer şi soare…

Poate fusese părăsit sau poate fusese zilnic ofensat, alungat de ai lui, fiindcă nu mai era bun de nimic şi nu voiau să se mai împiedice de el. Cine nu munceşte nu mănâncă, i se spune uneori cu pragmatism şi cruzime unui membru al familiei la care nu observăm, când s-ar cuveni, semnele slăbiciunii şi ale neputinţei, împietrindu-ne inima şi lipsindu-l de grija pe care i-o datorăm. Ascultător, el se retrăsese din viaţa lor, din schema lor de cheltuieli. Nu muncea, nu mânca.

În alte zile, femeia avea scenarii mai optimiste. Bănuia că locuieşte în vreun bloc din preajmă şi nu suportă canicula. Pleca dimineaţa şi se întorcea seara, în cămăruţa lui mizeră. Bătrân şi înţelept fiind, şi-a oferit probabil această vacanţă gratuită, într-un peisaj de o mare frumuseţe.

Apoi, văzându-i fidelitatea pentru locul acela şi marea slăbiciune a corpului, din care îşi revenea câte puţin, deşi nu mânca nimic, bănui că suferă de o boală gravă şi că renunţă de bunăvoie la toate, sperând într-o vindecare naturistă. Nu privea în jur, nu aştepta nimic de la nimeni. Cum poţi ajunge la o asemenea detaşare de toate, fără să fii monah?

Într-o zi s-a dezbrăcat de puţinele haine şi s-a lăsat să lunece în lac, fiindcă avea nevoie de o minimă baie. Femeia care-şi supraveghea copiii la joaca lor prin parc a înţeles atunci că nu exista nici camera mizeră în care bătrânul să se poată spăla seara. Va reuşi oare să se ridice în braţe şi să iasă pe mal, s-a întrebat ea cu emoţie, căci trupul lui slab nu avea urmă de muşchi.

Într-o dimineaţă, când l-a răzbit foamea, l-a văzut căutând prin pubele. Atunci a îndrăznit să-i aducă un pachet de biscuiţi. El i-a mulţumit cu nişte ochi albaştri inocenţi şi o voce melodioasă de om tânăr. Părea să nu aibă nici şaizeci de ani, deşi pierduse toţi dinţii. Avea probabil o lipsă severă de calciu, dar nici un ban ca să şi-o trateze. Soarele, aerul curat şi magnetismul pământului erau gratis. De citit, găsea ziare, în coşurile de hârtii ale parcului. Nu se gândise probabil niciodată să cerşească, deşi era mai slab, mai flămând şi mai gol decât oricare dintre cei care o făceau. Pur şi simplu trăia ca o pasăre.

Era singur, învăţat cu foamea şi tăcerea. Lectura era unul dintre puţinele sensuri ale vieţii care-i rămăsese nesupus indiferenţei la toate: nu vorbea cu lumea, dar voia să ştie ce se mai întâmplă prin ea. Sau citea, doar ca să-şi menţină un minim exerciţiu mintal. Într-o zi, ea s-a gândit să-i ducă o revistă care putea interesa un om cu stilul său de viaţă şi pe care n-ar fi găsit-o niciodată aruncată la coş: Lumea Monahilor. El s-a bucurat, trecându-şi palma şi ochii peste paginile lucioase, frumos ilustrate. Începu febril s-o citească. Dar mama trebui să alerge după copii, să plece deîndată… Oricum, nu voia să-i tulbure pacea cu o conversaţie.

Acum era septembrie, se făcuse rece şi bătrânul tot stătea gol, întins pe singura lui haină, subţire şi roasă, de parcă încă ar fi fost sezon de plajă. Femeia s-a gândit să-i ducă un pulover şi o cămaşă. A privit-o mirat, de ce?! De ce o cămaşă albă?

-Să puteţi merge la Sfânta Liturghie… Acolo, la biserica din deal. În fiecare duminică îi auziţi clopotele şi mă gândeam…

-Vă străduiţi prea mult, i-a spus cu voce aspră (avea iarăşi nouăzeci de ani). Eu sunt yoghin. Oricum, astăzi plec, mi-am amintit unde locuiesc.

-Este o veste grozavă! Cum s-a întâmplat?

-Cele patru elemente în armonie, asta e. Parcul le conţine pe toate. Aerul, apa, focul şi pământul.

-Adică ele v-au vindecat de Alzheimer?!

-Da, da, chiar aşa.

-Când s-a produs deblocarea minţii? Ei, copii, veniţi aici!

Bucuria ei îl contaminează, se simte impresionat de această mică familie adunată în jurul lui, să serbeze împreună nesperata sa întoarcere.

-Astăzi de dimineaţă, când răsfoiam din nou revista dumneavoastră. Mă miram să văd fotografii cu oameni la fel de slabi şi rufoşi ca mine, dar cu mintea sclipind de cuvinte deştepte. Mi-am dorit atât de necontrolat să le semăn… eu, care credeam că am ucis în mine orice dorinţă, orice invidie! Atunci mi-am amintit o rugăciune mică din copilărie…

-Îngeraşul?

Bucură-te Marie…

Dând paginile, i-am recunoscut chipul. Este cea mai frumoasă Fecioară pe care am văzut-o vreodată. Mi-a surâs dintr-o icoană făcătoare de minuni, aşa scrie acolo, să vă arăt…

-Aşa omule, acum ştii cui să mulţumeşti că ţi-ai primit minţile înapoi! Fecioara Maria. Din când în când, icoanele ei din mânăstiri încep să plângă, atât de tare o doare sufletul ei de mamă, pentru cât ne chinuim!

-Aveţi să-mi daţi zece lei de metrou? Trebuie să ajung în Crângaşi. Ce-au să se mire vecinii, când au să mă vadă aşa, bronzat… Ca pe vremuri, când mă întorceam din delegaţii externe sau din tabere de yoga. Într-o zi, ne-au închis combinatul. N-aveam nici vârsta de pensie… Am făcut un şoc. N-am Alzheimer.

Îşi venise în fire. Cerşea, vorbea mult, se mândrea, se văicărea. Era din nou în lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *