Suflet de preoteasă
4 iunie 2018
Share
Abia cand invatatoarea a reluat lectia, a simţit cum undeva, în inima ei, vijelia a deschis un geam şi pătrunde frigul. Şi-a rotit privirea asupra clasei şi a îngheţat. Toţi puii erau în bănci, nimeni nu mişca, nu se jucau, nu alergau. Şi totuşi, locul fetiţei era gol.
–Unde este Alina? a reuşit să îngaime şi s-a repezit pe culoare s-o caute, mai neliniştită decât pentru propriul copil.
În pauză fusese aşa o gălăgie, că nimeni n-a auzit-o pe fetiţă căzând, după uşa închisă. Fusese probabil un zgomot surd, acoperit de ţipetele ascuţite ale copiilor din toată şcoala. Leşinase în toaletă.
Cât timp bodygardul sălta uşa, închisă pe dinăuntru cu zăvor, învăţătoarea a alergat la doamna de religie, preoteasa N. Din toamna asta, asistentă medicală nu mai aveau. Toţi apelau, orice se întâmpla în şcoală, la cea care avea deschisă o linie rapidă de comunicare cu Cerul. Atât de mult era ea solicitată în probleme de viaţă şi de moarte, adică în problemele de toată ziua, că nici cursul de pictură pe icoane nu apuca să-l facă şi copiii desenau mai mult singuri, în sala Clubului European.
Odată, după ora de religie, fetiţa mi-a spus că vrea să se facă preoteasă, aşa cum alţi copii aleg să fie medici sau pompieri.
Şi eu o iubeam mult pe preoteasa N., ba chiar mă temeam pentru sănătatea ei; îmi spuneam că oricare alt profesor s-ar fi simţit exploatat, nedreptăţit, hărţuit. Tot eu, doamna directoare?! Această întrebare îi era cu totul străină, căci nu obosea niciodată de atâtea slujiri, multe refuzate de alţii. Şi mai ales, nu îşi pierdea surâsul.
În ziua aceea, Doamna preoteasă, chemată de urgenţă, a luat în braţe copilul leşinat şi l-a strâns la pieptul ei. Nu dădea nici un semn de viaţă şi micul obrăjor se învineţea, trădând faciesul infarctului. Sau poate copilul se lovise în cădere, poate avea o simplă vânătaie…
Domnul de sport era acoperit, ceruse de la toţi copiii adeverinţă medicală că au voie să facă efort.
Până să vină salvarea, preoteasa se ruga, lipind fetiţa de inima ei.
-Doamne, uite cât este de mică. Şi s-a sculat cu noaptea în cap, să vină la şcoală. Abia are cinci ani, ar fi vrut să mai doarmă acasă, în pătuc, dar lângă cine? Că şi mama aleargă, la truda ei. Poate că toate sunt prea grele pentru viaţa asta mică, dar te rog, Doamne, dă-ne-o înapoi. Tu ai destui îngeri, în Cer. Ce se vor face părinţii fără acest copil?! Şi noi, toată şcoala?! Doar ştii cât o iubim…
Ieşiseră din clase învăţătoarele, ieşiseră copiii din clasele mici. Niciunul nu mai ţipa. Toţi se rugau. De „disciplină” nu-i păsa nimănui. Şi totuşi nu era neorânduială…
Când şi-a revenit Alina? Poate când i-au fost umezite buzele cu apă. Sau când grasul dintr-a treia a rostit solemn:
-De azi încolo, Doamne, eu nu mai înjur. Şi nu mai fentez rugăciunea de seară.
Toţi au început să promită ceva, cu mare veselie. Da, se bucurau, căci cea care păruse moartă a înviat! Şi încă nişte sufleţele chinuite au înviat împreună cu ea, înţelegând cât de mare este puterea rugăciunii. Toată viaţa, de acum încolo, vor şti cum să alerge la ea! Când mama se simte rău, când vocile ridicate se întretaie în casă, aducând nelinişte în mintea de copil, (care încă nu înţelege cum banii nu ajung, când părinţii lucrează de dimineaţa până seara), el va cădea în faţa icoanei, să ceară ajutor, cu toată nădejdea, de la Iisus Hristos şi Maica Sa.
-Pe semestrul ăsta ai un zece, îi spuse doamna preoteasă grasului dintr-a treia, lăsând-o din braţe pe Alina. Fără ajutorul tău, nici eu nu mă descurcam…
Elena FRANDEȘ
