LOADING

Type to search

Tânjind la vremea lui Dosoftei mitropolitul

Editoriale

Tânjind la vremea lui Dosoftei mitropolitul

Share


Voi duce în toamnă un copil la şcoală şi simt cum nu mă mai bucur. Nici unul dintre părinţii care, în urmă cu doisprezece ani, îşi însoţeau copilul, îmbrăcat în cămăşuţă scrobită, cu papion sau în rochiţă colege cu fundiţe, nu se gândea că, păşind în şcoală, comoara vieţii lui o va absolvi, devenind… un sinucigaş. Sau un ratat fără perspective.

Dacă statul nu mai este capabil să gestioneze şcoala, ea ar putea fi încredinţată bisericii: ca în vremea mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei, ca în timpurile strălucite când cuvântul cărturăresc avea acelaşi izvor ca rugăciunea şi era învăţat în atmosfera de bun-simţ şi ascultare a bisericii.

A gestiona şcoala nu înseamnă doar o birocraţie, a împărţi fonduri şi a cere rapoarte, a trimite procente de promovabilitate înainte ca examenele să se fi desfăşurat, ci în primul rând a te ocupa de sufletele care intră în ea, ca să înveţe şi să se pregătească onest pentru viaţă. Nu pentru moarte, nu pentru sex precoce, nu pentru un răspuns şmecher la propunerile de a-şi corupe conştiinţa, încă de pe acum. De ce-ar fi mai bună de citit opera integrală a lui Freud, atât de căutată de tineri, decât cartea cărţilor, Biblia lui Iisus Hristos?! De ce defularea, aroganţa de comportament şi modul pervers/incestuos de gândire ar fi de preferat cuminţeniei şi fecioriei până la căsătorie?!

Mi-aş dori să apară în România, mai ales în oraşele mari, licee laic-ortodoxe, unde să înveţe copiii celor care cred în Dumnezeu. (Şi în SUA există, în prezent, licee catolice de foarte bună faimă, cu absolvenţi solicitaţi şi primiţi cu bucurie de orice universitate americană serioasă). În şcolile ortodoxe, relaţia profesor/elev, grav compromisă în actualul sistem, ar deveni un discipolat bazat pe admiraţie, încurajare şi respect reciproc. Şi este atât de uşor să obţii această atitudine de încredere, când profesori şi elevi se întâlnesc la sfânta Liturghie şi participă la tainele bisericii, în acelaşi paraclis al complexului şcolar. Defăimarea, bănuiala de corupţie sau de fraudare, decizia nedreaptă, prigonirea n-ar mai răni mintea şi sufletul niciunuia dintre ei. Judecata celor ispitiţi de satana este lăsată în seama lui Dumnezeu. Iar ispita deznădejdii, atât de îngrijorătoare la adolescenţi, poate primi ajutor şi cuvânt de folos de la părinţii din altar.

Nişte copii care ar merge sâmbătă seara la Vecernie, bucurându-se de armonia cântărilor psaltice, n-ar mai crea dureri de cap părinţilor. Ştiu o mamă, al cărei psihic a cedat într-o noapte de sâmbătă, tot întrebându-se, unde tot întârzie fetiţa mea?! De atâtea alte ori copilul ei se întorsese acasă cu ochii lucioşi şi râzând fără măsură. Este veselă, se consola ea. Dar de ce să alegi această veselie chimică pentru copilul tău, când într-un colegiu ortodox, el poate învăţa ceva mai sănătos şi mai de durată pentru echilibrul psihicului său: bucuria rugăciunii.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *