Tentatia de a fi judecator

„Unii iubesc mai mult ortodoxia decât pe Hristos! Şi de aceea pun „condiţii” în calea iubirii. E grav şi periculos!” 
( Sorin Dumitrescu)

Mi-ar place să nu devin robul cuvântului. Deşi sunt un „mult vorbitor”. Probabil chiar „un prea mult vorbitor”. În perioade de avânturi spirituale însă, iubesc mult. Şi îi înţeleg pe toţi. Ortodoxia îmi pare frumoasă şi într-un cântec de bucurie şi într-o îmbrăţişare a aproapelui. Nu citez din „părinţi duhovniceşti luminaţi”. Mi-ajunge „popa” la care mă spovedesc. Fie el şi numai absolvent de Seminar. Fără diplome, fără doctorat, fără cărţi scrise şi notorietate naţională.

Deci, când vreau să iubesc mă pun pe fapte. Împreună cu prietenii fideli din cenaclu. Cei care au rămas din convingere şi fără o sută de prejudecăţi. Mergem pe la Viscri, pe la Broşteni, pe la Dumbrăveni, pe la Cioceni. Adică prin locuri simple şi minunate. Pe unde oamenii se bucură că există creştini, care ştiu mai mult să cânte, să se bucure, să zâmbească şi poate chiar să se roage.

Când vreau din nou să iubesc, tac.

Nu mai zic nimic. Înţeleg totul, iert totul şi aştept ca Dumnezeu să găsească o cale pentru mântuirea „păcătoşilor”, „ereticilor” şi a celor ce cântă „nedogmatic”. Sunt disponibil la orice jertfă, mă ofer mereu pentru un bine, mă arăt bucuros şi de realizările celorlalţi, cânt din public sau de pe scenă, mă smeresc, mă las creştineşte îmbrăţişat, mă las judecat, mă las minţit, mă las în voia lui Dumnezeu. Şi a Maicii Domnului. Nu îmi judec superiorii, nu îmi judec duhovnicul, nu îmi judec prietenii, părinţii şi alte rubedenii.

Tac, mă rog şi iubesc. Cu conştiinţa că până la urmă nu sunt decât un mare păcătos. Un om pur şi simplu…