LOADING

Type to search

Editoriale

Titanicul meu, al nostru, al lor – de Răzvan Bucuroiu

Share

RĂZVAN BUCUROIU 02Pluteşte ceva în aer. Nu în aerul respirabil, ci în atmosfera dintre noi, oamenii. Ţara e bulversată de o criză morală fără precedent. Încotro priveşti, pe orizontala lumii, nicio rază de speranţă. Numai proiecte personale mici, individuale, meschine prin dimensiuni şi finalitate. Predomină difuz sentimentul că am lovit deja icebergul, în largul oceanului, dar că nu toţi pasagerii ştiu ori au înţeles asta. Titanicul nostru românesc a ajuns într-o rână, rănit; e aproape în derivă. Bărcile de salvare sunt puţine. La bord, fiecare face ce îl taie capul şi ce îl mână conştiinţa: unii se plimbă indiferenţi pe punte, alţii cântă, unii mai fură din cabine, alţii caută salvarea, unii ajută, alţii încurcă; cei mai mulţi, totuşi, se vaită cumva. Cerem ajutor, lansăm SOS. Salvatorii întârzie sau, mai grav, se cer ei înşişi salvaţi.

Europa – aşa cum ne-am dorit-o – se uită în propria oglindă. Spartă. Zecile de cioburi nu mai alcătuiesc o imagine clară, dimpotrivă. Entuziasmul ultimilor ani a cedat în faţa crizei economice, a neînţelegerilor, a provocărilor de tot felul. Birocraţia nu mai poate ţine pasul cu viaţa, cu realul. Acesta nu mai intră într-un program de contabilitate, refuză Excel-ul. Suntem într-un punct de cotitură, cu toţii. În primul rând noi, ca ţară, ca individualitate statală, ca proiect naţional major – dispărut însă fără urmă după entuziasmul aderării, în 2007. În al doilea rând, iată că şi formula de asociere europeană (UE) gâfâie, dorind acum să se definească altfel: ca un suprastat al lumii. Un alt suprastat al planetei alcătuit dintr-o forţă europeană comună, un nucleu dur al siguranţei, bunăstării, libertăţii. Dar preţul? Să fim serioşi: cine îl poate şti?!

Iar noi, românii, ce vrem sau ce mai putem face pentru ţara noastră, pentru noi înşine? Învăţând, la deplină maturitate (istorică, dar şi personală), că nu e bine să-ţi pui nădejdea în om, să-ţi faci idol din semenul tău, ai fi tentat să-L laşi pe Dumnezeu „să lucreze”. Adică să te retragi în rugăciune, în contemplaţie, lăsând totul în voia Creatorului. „Facă-se voia ta, Doamne!” Şi gata, începi să fii absolvit de orice culpă personală, comunitară, istorică. E oare asta soluţia? Asta vrea Domnul de la noi? Sau ne vrea scoşi din deriva istoriei prin propriile puteri? Întrebarea este: le mai avem?

Răzvan Bucuroiu

1 Comment

  1. Marius 28 ianuarie 2014

    Gondola aceasta esueaza, marinarii raman neputinciosi, salvarea presupune transferul in alta Arca, cu alt Carmaci.

    Răspunde

Leave a Comment Marius Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *