Totul pentru un foc
6 octombrie 2011
Share
Deşi, nu am nici o şansă să mă întorc acum în cristalinul Apusenilor, mi-s-a făcut un dor cumplit şi incurabil de locurile şi de oamenii de acolo. Nu am timp, pentru că viaţa este scurtă, imensă şi grea. Şi pentru că, în timp ce aurul Apusenilor este dus peste oceane, noi ne zădărnicim atâtea şi atâtea lucruri deşarte. Nu le numesc. Nu are rost. La ce folos, când oricum nimănui nu-i pasă de soarta României. Da, da…
Apusenii mor şi ortodoxia îşi caută identitatea. Companiile americane duc vagonete de aur pe vase de croazieră, iar noi spunem că avem alte urgenţe,că e cazul să gândim pozitiv, că oameni ca mine sceptici aduc nevroze, că trebuie să strângem fonduri pentru evenimente, că e bine să ne ţinem atent de scaune şi de privilegii.
Mi-e dor de Apuseni şi nu are cine să mă ducă acolo. Mai toţi cei din jurul meu îmi dau sfaturi de viaţă, de corectitudine şi de mântuire. Îmi arată binele şi răul… Hm… Şi ce frumos e în Apuseni…
Mi-e dor de Apuseni şi nu are cine să mă înţeleagă. Parcă aud: „Lasă domnule viaţa boemă, ce e aia Apuseni? Lasă chestia asta cu România, cu „cerul”, cu idealurile! Uite, alţii sunt pragmatici…!”
Mda… M-m gândit şi eu la asta. Şi totuşi îmi e dor de Apuseni. De Avram Iancu pe care îl numesc singura soluţie contemporană (vivacitatea, şi dăruirea sa) la problemele României. Să mă ierte sfântul Andrei Şaguna că îl pun pe Avram Iancu pe picior de egalitate cu sfinţenia sa. Andrei Şaguna despre care toţi au uitat că eu am fost primul care, în octombrie 2005, la nivel de ziar, de sinod şi de secesiune a Mitropoliei Ardealului am cerut răzbit, „pe faţă” şi „de urgenţă” canonizarea lui… Şi atunci, „cei de acum”, dădeau din umeri… Mă rog… Mie îmi e dor de Apuseni!
Nu mai vreau să ştiu acum de nimic. De probleme, de intrigi, de opiniile celor ce îmi vor „binele”, de ce viitor are cenaclul şi inima mea. Treaba mea şi treaba voastră. Vreau doar un foc de lemne în Apuseni, în jurul căruia să îmi simt bucuria. Atât şi nimic mai mult. Cer iertare…
