Un răspuns pe măsura chemării
11 octombrie 2017
Share
Am fost in Rai, o carte pe care o citesc, coborand intr-o tot mai adanca, inevitabila stare a smereniei, pe cat realiyey uriasa distanta intre modelul nostru lumesc de om realizat si modelul la care ne cheama Domnul. La 35 de ani, inainte de accident, Ada atinsese modelul perfectiunii stilului de viata pamantesc, investind invatatura, iubindu-si familia, iubind chiar si imaginea proprie de femeie inteligenta si frumoasa, care merita haine si cosmetice scumpe, o masina rosie. Mai ramasese o proba, cea mai grea, cea mai neasteptata.
După ce a văzut Raiul vreme de trei săptămâni, cât a durat moartea clinică, după ce a trudit vreo doi ani să se recupereze fizic cu exerciţii sportive grele (în mod rebel, căci neurologul cel mai vestit i-a recomandat să nu coboare din pat) şi psihic (mergea uneori zilnic la spovedanie, ca să-şi învingă depresia), Ada nu-şi mai face probleme să iasă în Cişmigiu îmbrăcată ca un aurolac, să însoţească o cerşetoare bolnavă la spital, cerând fostei colege de facultate să-i facă o ecografie, căci sufletul Adei nu mai are ierarhii de iubire, este gata să-i îmbrăţişeze de-a valma pe toţi, să-i ajute pe toţi, oricare le-ar fi durerea şi oricât de ferfeniţit veşmântul.
Spre deosebire de Gloria Polo, care a văzut şi raiul şi iadul după ce a fost trăsnită de un fulger, Ada cea dinainte de accident nu era o „fată rea”. Dificultatea de a se reconstrui şi a-şi continua viaţa vine din marea ei nedumerire:
De ce, Doamne, de ce tocmai eu să păţesc aşa ceva, că parcă n-aş fi cea mai mare păcătoasă?
Oare nu aşa întrebăm, fiecare dintre noi, când o păţim?! Numai că Ada-Mihaela a păţit-o rău de tot. Din acest motiv, ea nu a văzut iadul cât era dincolo, pe acesta urma să-l trăiască zi de zi, multă vreme, după trezirea din comă.
Fără ajutorul părinţilor duhovnici, Ada n-ar fi putut ieşi din acest iad. La un moment dat, când vederea încă nu-i revenise (chiar şi acum, vede numai în două dimensiuni), ea are şansa să-l întâlnească pe părintele Teofil Părăian, venit să slujească în biserica din cartierul ei. Este minunată conversaţia pe care o au, în biserica goală.
Cred că recuperarea acelui corp izbit de caldarâm, cu ficatul secţionat, cu creierul zdrobit, n-ar fi fost posibilă fără scufundarea în iubirea perpetuă a Raiului, vreme de trei săptămâni lungi, timp în care lângă corpul Adei, cuplat la aparate, un prieten, alături de soţul ei, citea paraclisul Maicii Domnului.
Ada Mihaela Calciu a revenit la viaţă, impregnată de iubirea Raiului; răspândind-o prin scrisul, prin prezenţa, prin faptele sale de bunătate. Citindu-i cartea, devin şi eu beneficiarul acestei iubiri şi mă ruşinez că Ada a trebuit să sufere atât de mult, ca să mi-o aducă din Rai.
Îi sunt nespus recunoscătoare, fiindcă este o altă calitate a iubirii decât cea la care am îndrăznit să acced, chiar prin rugăciune. Este iubirea de toată lumea, cea despre care scria stareţul Siluan Athonitul sau Cuviosul Paisie Aghioritul. O iubire, în care prietenia, sinceritatea şi suferinţa pentru durerea celuilalt ating înălţimi nepământene. O iubire nesupusă capriciului sau oboselii, adică o iubire care durează, pe care o simt aproape ca o plutire, mai presus de bucurie, la oricare ceas al vieţii şi pe care nici o zguduire a răutăţii, nici un bruiaj al lumii gălăgioase în care continui să respir nu o poate tulbura sau micşora.
Ada, îţi mulţumesc pentru darul tău, pentru iubirea adusă din Rai. De-ai şti cât mi-am dorit-o! Nici o prietenă nu a făcut atât de mult pentru mine, până acum. Domnul să te binecuvânteze!
