Omul este un sărăntoc, un mare sărăntoc. Nu atât material, cât spiritual. Lumea sesizează lesne sărăcia materială şi chiar o evită, dar nu bagă în seamă mai deloc pauperitatea duhovnicească. Fenomenul este paradoxal, câtă vreme omul ar putea să se îmbogăţească în dragostea lui Dumnezeu. Sărăntocul nu are avere, nu este conştient de valoarea tezaurului credinţei, pe care l-a moştenit. Este lipsit de virtuţi, bunurile necesare pentru viaţa veşnică. Este nevoiaş, adică are nevoie de ajutor, nu mai poate rezista singur.
Pentru un sărăntoc, totul este o dramă. Nici nu mai poate da vina pe nimeni. Sărăcia inimii lui depinde de el şi de greşelile lui. În tot acest necaz, se naşte o tristeţe motivantă, care îl scoate pe om din nepăsare şi îl face înţelept: Îşi dă seama că nu are nimic. Cei mai mulţi sunt speriaţi de moarte când vine vorba despre asta. Tot ceea ce văd aceştia este tocmai ceea ce ei nu au. Vedem bunătate, n-avem. Vedem hărnicie, nici atât.
Un copil care creşte într-o casă cu cărţi nu va fi sărac. Poate învăţa cum să iubească pe alţii. Asta va fi singura lui comoară. Ceea ce acum pare obscur, poate fi luminat de har. Omul este sărac şi flămând. Tocmai de aceea Dumnezeu îi apare sub chipul Pâinii. Cea mai infernală sărăcie este singurătatea, absenţa dragostei. Drama omului este că se caută doar pe el însuşi şi se găseşte şi este şocat de sărăcia descoperită. Este o sărăcire a speranţei omului, care nu mai caută pe Cel mai bogat Stăpân Căruia i-ar putea sluji. Dacă un om dăruieşte pâine sărmanilor, repede este catalogat drept sfânt. Dacă întreabă de ce sărmanii nu au pâine, brusc este comunist, povesteşte Helder Camara, în „Scrieri esenţiale”. Cel mai sărac este cel ce nu hrăneşte pe alţii. Fie şi cu o rugăciune. Ori de câte ori omul are o mare lipsă, cel mai sigur va fi înţeles şi ajutat de cei lipsiţi (replică din John Steinbeck, The Grapes of Wrath). Deci, sărăntocii se ajută între ei, se roagă unii pentru alţii şi se mântuiesc împreună.
Sucat, Filipine
Cea mai mare bogăţie este să nu simţi că eşti NEDORIT. Să realizezi că singurul care îţi spune că ai valoare este Hristos. Că El te îmbogăţeşte cum nici nu ai visat. Că El nu te învinovăţeşte, aşa cum o fac cei ce scriu istoria trecătoare. Aşa s-au îmbogăţit sfinţii. Sfântul Vasile cel Mare ne aminteşte că oricine fură o haină este un hoţ. Dar tot hoţ este şi cel ce ar putea îmbrăca un dezbrăcat şi nu o face. Poate că toţi cei locuiesc în ţări socotite din lumea a treia nu trăiesc în sărăcie decât în comparaţie cu bogăţia europenilor. S-ar putea ca ei să trăiască aşa cum le cere Dumnezeu, chiar dacă nu aleg asta deliberat. Nu vorbim de foametea extremă din Sudan, Uganda sau Angola, ci de un trai decent, însă mult sub standardul de confort actual. Aici e problema: Omul ar crede, dacă asta i-ar aduce belşug imediat. Omul vede cât de greu îşi satisface lăcomia în mod cinstit. În loc să renunţe la lăcomie, renunţă la cinste. Vede în jur că toţi creştinii adevăraţi nu trăiesc in lux, de vreme ce orice surplus este donat. Şi nu vrea să fie sărăntoc, fără să îşi dea seama că sărăcia lui se va mări.
Este principalul obstacol misionar şi nu de ieri. Un filipinez* consideră că obscen este în primul rând ca unei tinere grav bolnave să i se refuze internarea, doar pentru că este săracă. Acea muribundă este Hristos.
Există şi ţări bogate. Iar săracii ţărilor bogate adesea ajung să se urască, mult mai mult decât săracii ţărilor sărace. Ca şi cum a fi nebogat ar fi o infracţiune şi toţi săracii ar încălca legea. Cu toate aceste, e cert că numărul mic al gologanilor este direct proporţional cu numărul mic al grijilor. Adesea se consideră sărac şi cel ce nu îşi permite cea mai scumpă maşină, deşi habar nu are cu ce se mănâncă sărăcia şi o confundă cu frustrarea şi invidia. Capitalismul extrem suferă de adicţia după cea mai de firmă haină, cel mai bine plătit job, în opoziţie cu discreţia şi simplitatea cerute de creştinism.
Toţi vor să scape lumea de sărăcie, dar puţini sunt dispuşi să plătească un covrig măcar. Multor copii li se fură copilăria, din cauza sărăciei, şi puţini empatizează cu ei. Frica de sărăcie este superstiţioasă şi duce la deznădejde şi la fobia morţii, pe care doar o credinţă puternică le mai poate contracara. Iar statisticile nu sunt încurajatoare: un sfert din populaţia metropolitană** locuieşte sub limita sărăciei. Problema este simplă: aproape nimănui nu îi mai pasă de drepturile omului***, ci toţi se gândesc doar la propria îmbogăţire.
Hristos nu ne promite că vom trăi în huzur. Adică, nu ne spune că ucenicii Lui vor trăi aici o viață plină de trândăvie și de satisfacerea distracțiilor, de comoditate sau de îmbuibare. Dimpotrivă, păgânismul roman promitea acest succes de moment, această falsă realizare. Iată de ce europenii sunt mai puțin practicanți în ceea ce privește credința lor.
Prosperitatea aduce mult ateism. Lipsa oricărui necaz creează o generație de răsfățați egoiști. Nu ne dorim necazuri, dar e bine să ne rugăm Domnului să le depășim. Prea multă distracție nu face decât să ne distragă atenția de la mântuirea sufletului.
Când înțelegem scurtimea vieții trăite în huzur, ar trebui să ne schimbăm atitudinea față de ceilalți și întreg modul de a ne trăi viața. Nu ni se cere să facem lucrurile cu ușurință, ci cu sârguință.
Să fim de acord că nici un inginer nu ar proiecta o ușă care să fie trântită pentru a se închide corect. Ar fi doar varianta ușoară.
Hristos ne ajută să evadăm din infern. Dacă unii nu vor să scape, nu înseamnă că noi nu evadăm.
A dobândi obiceiul de a citi Biblia înseamnă să-ți construiești un refugiu de aproape toate mizeriile vieții. Fără credință, este imposibil să scăpăm de impresia că oamenii folosesc în mod obișnuit standarde false de măsurare – că își caută puterea, succesul și bogăția pentru ei înșiși și se admiră în ceilalți și că subestimează ceea ce are adevărata valoare în viață.
Dorim să scăpăm de relațiile superficiale, de comunicările banale și de zgomotul constant care pătrunde în lumea noastră și să găsim odihnă în adâncurile sondării iubirii lui Dumnezeu?
O parte a lumii de azi nu vrea să mai audă întrebări pe tema mântuirii, nici să mai caute răspunsuri. Nu vor să știe. Sunt atât de încremeniți, încât orice bunătate îi irită. Mai rău de atâta nu se poate. Este decăderea maximă. Doar Dumnezeu mai poate interveni ca să schimbe ceva. Doar să fim pregătiți când o va face prin noi.
Este neclar de ce s-ar alia cineva cu vrăjmașul care îi hărțuiește, în loc să ceară ajutor Biruitorului. Când duduie prosperitatea economică și când bubuie boxele la petreceri, nu mai auzim toaca.
Dumnezeu știe tot, nu are nevoie de camere de supraveghere. În bunătatea Lui absolută, ne iartă și ne mai dă o șansă. Nimeni nu a uitat de El, toți se prefac doar, deoarece păcatul îi ține captivi și nu vor să se despartă de el.
Nu suntem în siguranță decât lângă Dumnezeu, Singurul care ne poate salva din orice durere, ne poate învia din orice moarte. Nu putem fi fericiți fără Dumnezeu, nici acum, nici după moarte. De noi depinde să scăpăm de lăcomie, de mânie, de mândrie, de necredință. Nu mai putem da vina pe nimeni.
Marius MATEI_____________
*Jose Sionil,
Ermita, Solidaridad Publishing House, Manila, 1988.
**Este vorba despre New Orleans, Miami, Los Angeles, New York sau Atlanta.
***Daniel Alorcon,
At Night We Walk in Circles, Riverhead Books, New York, 2013.
