Un Serviciu în Familie

Totuşi, ce privilegiu are fiecare sacerdot! Cel mai bine se simte la Serviciu! Mai mult, la Serviciu este în Familie! Preoţii Îl imită pe Cel ce Îl slujesc. Nu au altă grijă decât să Îi slujească Lui.

Dar nu se mântuiesc doar preoţii. Fiecare dintre noi are această vocaţie de a sluji lui Dumnezeu. Pentru a ne mântui însă, trebuie să trăim cu Dumnezeu toată viaţa. La bază se află părăsirea patimilor. Toţi cei ce sunt ai lui Dumnezeu săvârşesc binele. Cei ce vin la Dumnezeu nu vor fi scoşi afară. Toţi cei ce se roagă vor fi salvaţi din agonie. Toţi cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu dobândesc un plus de cunoaştere, un plus de viaţă. Nu putem să ne mântuim în afara Bisericii. Doar Aici suntem în siguranţă. Nu putem traversa marea fără Corabie. Dumnezeu chiar vrea să împartă veşnicia cu noi, iar noi ne mulţumim cu resturile?! Dumnezeu ne dăruieşte Sfintele Taine – fără să le merităm – de ce să le refuzăm?! De ce colecţionăm averi? Hristos nu a păstrat nimic absolut, El a dat totul… Ispitele sunt legate – de obicei – de sărăcie şi de boală. Dar un impas financiar sau o suferinţă nu ne pot despărţi de oceanul de iubire numit Hristos.

Fiecare serviciu este o însărcinare. Sarcina noastră este de a transmite lumina lui Dumnezeu în întuneric, începând cu noi înşine. A ne afla în serviciul Cuiva înseamnă a-L servi, a sluji unui scop. Şi nu există scop mai nobil decât salvarea păcătoşilor, dintre care primii suntem noi. Serviciul acesta este o obligaţie, o îndatorire, nu ne putem sustrage bezmetic. Întotdeauna, în Biserică există şi oscară de serviciu – pocăinţa – care ne salvează de la incendiul care cuprinde mallul lumii acesteia.

Nu avem o relaţie contractuală cu Dumnezeu, dar cu atât mai mult ne va spori dobânda!

Suntem într-un serviciu militar, ne luptăm cu patimile din noi. Biblia ne cheamă sub arme duhovniceşti şi ne promite pacea. Când nu s-a ţinut Dumnezeu de cuvânt?! Acum, în post, suntem de serviciu, în tură la locul de muncă. Pentru că niciodată nu vom mulţumi de ajuns pentru marele serviciu pe care Hristos l-a făcut pentru noi, într-o zi de Vineri care a marcat istoria. Suntem de gardă, vigilenţi, în tranşee, liniştiţi de Alianţa salvatoare. Nu suntem salariaţi, ci crucificaţi. Nu suntem mumificaţi, ci vom fi înviaţi. Trăim în atmosfera Familiei, în siguranţă, în iubire şi protecţie. Suntem bieţi copii, înveliţi noapte de noapte de Bunul Părinte, care ne învăluie în harul Lui.

Avem acelaşi nume de familie: Hristos-creştini.

În stupul nostru nu avem trântori, ci doar albine mai puţin harnice. În rugăciune – şi mai ales în Liturghie, vorbim aceeaşi limbă, limbajul iubirii.

Marius MATEI