LOADING

Type to search

Editoriale

Un spin înfipt în carnea lumii

Share
Cel mai trist lucru este să simți repulsie față de propria ta salvare și să alungi pe toți cei care vor să te ajute. Dacă toți sfinții planetei se vor ruga pentru un astfel de suflet, există speranță. Păi, să le spunem sfinților universului numele celor în cauză, să intervenim noi pentru noi, ce ne costă?! Sfinților din Rai, rugați-vă pentru toți îndepărtații de lumină!
Acum doi ani, un bărbat a fost arestat pentru că a spart geamurile a două biserici, din repulsie față de preoți. Serios?! Dar ce i-au făcut aceia? În ultimii ani sunt mii de comentarii zi de zi pe net pline de ostilitate la adresa credinței. Un val imens de ură care ne acuză de ură. Noi răspundem cu rugăciune, nu cu pietre.
Acum 16 ani, Deutche Welle scria că valorile creștine stârnesc repulsie, că falimentul bisericesc este iminent, că toți sunt niște talibani și că mai bine s-ar ocupa tăcuți de săraci și nimic mai mult. Chiar se vehicula ideea că oricine dorește o legătură cu divinitatea este extremist.
Citez de pe www.dw.com: Creştinii practicanţi, altfel spus, nu pot deveni înalţi funcţionari europeni. Europa unită pare a fi unită nu numai în vederea prosperităţii şi păcii sociale, ci şi împotriva afirmării sociale ori politice a creştinismului.
Irod se unește cu Pilat împotriva lui Iisus, dar nu pot împiedica învierea. Nero se unește cu barbarii în persecutarea creștinilor, dar nu pot împiedica expansiunea Bisericii. Azi, suniții se unesc cu șiiții în uciderea a sute de mii de creștini, dar nu vor putea distruge Biserica. Repulsia față de Iisus le va aduce pedeapsa veșnică.
Revenind în Europa, www.dw.com continuă: Dacă ne gândim la felul în care naţiunile catolice au fost puse la colţ în chestiunea Constituţiei Europene, ar părea că nu există altă posibilitate: creştinismul trebuie să dispară, pentru ca viitoarea societate integrată a Uniunii Europene să se poată naşte.
Iată explicația unui preot catolic: Pentru unii astăzi credința este un hobby și nu un stil de viață. Pentru alții, știm bine, credința frizează adesea superstiția. Relația de iubire și convertire față de Dumnezeu este sufocată și „garantată” de observarea mecanică a atâtor canoane și reguli nescrise. Acestea se petrec pentru că uităm, sau nu am știut vreodată (valabil și pentru unii slujitori ai altarelor), că Biserica, mai mult decât o instituție și un set de norme, este mai degrabă o Viață care se comunică. Nu există un creștinism privat. Dumnezeu ne iubește pe fiecare în parte, dar nu ne iubește în mod separat: ne iubește în Biserică. Nu, Biserica nu trebuie să fie la modă; ea trebuie să fie semnificativă și cu sens. Deci nu Biserica trebuie să dispară sau să moară, ci formele ei ruginite în proiect.
Acum doi ani, un preot ortodox scria: Eu cred că aici este vorba despre o revoltă a omului împotriva valorilor teologice și duhovnicești datorită ofertei lumii, care vine în favoarea dezmierdării și îndobitocirii lui, pregătindu-l pentru mediul apocaliptic. El nu poate compara muzica unui Untold cu muzica bizantină a Liturghiei. Nici măcar nu se interesează ce înseamnă o Sfântă Liturghie.
Tânărul de azi, în general, nu este religios. Și aceasta pentru că așa cum zice Mântuitorul, omul nu poate sluji la doi stăpâni, la doi domni. Nu are cum sluji plăcerilor vieții și în același timp, să asculte cu înțelepciune de învățătura Bisericii și de poruncile dumnezeiești. Dacă societatea îi exacerbează libertatea de exprimare întru cele ale plăcerilor de tot felul: alcool, droguri, excursii, croaziere, cluburi, fumat, concerte, sporturi extreme, și mai știu eu câte alte oferte, cum ar putea el atunci să iubească sfatul Bisericii: post, spovedanii, duminica și în sărbători liturghie, metanii, închinăciuni, rugăciuni, viață sexuală după căsătorie, milostenie, fără alcool, fără droguri, fără concerte, fără cluburi, privegheri de noapte, acatiste, catisme din Psaltire și altele de genul ascezei?
Cine caută, are unde găsi. Doar să vrea. Și să nu iubească mai mult păcatul decât pe Dumnezeu. Dar de ce atâta ură?
Cine disprețuiește chemarea lui Dumnezeu trebuie să suporte pedeapsa, scrie Gerhard Maier într-un comentariu recent asupra Evangheliei după Matei. Se pare că ateii nu vor să ia în calcul acest aspect. Cei ce nu vor crede vor fi osândiți. Acesta este mesajul neschimbabil.
Pentru creștini nu urmează triumful lumesc, ci întâlnirea cu Domnul pe Cruce. Este adevărul care duce la multe apostazii ale celor care vor succes lumesc cu orice preț.
Câtă obrăznicie: cei mai netrebnici oameni Îl acuză pe Iisus! Cei mai corupți îi acuză pe discipolii Lui, doar ca să distragă atenția de la corupția lor.
Repulsia noastră este față de păcat, o luptă continuă. Hristos va birui în noi.
De ce refuză oamenii să creadă în Dumnezeu?
1. Pentru că inimile lor împietrite.
2. Iubesc păcatul și nu vor să se despartă de el.
3. Din cauza ignoranței și a superficialității.
4. Din cauza aroganței, a nemulțumirii și a nerecunoștinței.
5. Pentru că își consolidează eu-l, în loc să îl micșoreze.
6. Pentru că dau mereu vina pe alții, dar greșelile lor nu și le recunosc.
Avem nevoie de multă prudență, ca să nu ne tulburăm (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 374): prudenţa este frâul pasiunilor, iar Mircea Eliade scria că fericirea constă în prudență, în nehazardare (Hristos nu S-a aruncat de pe aripa templului). Prudența este arta de a controla riscul, este luciditatea entuziasmului, este anticamera împăcării, este reticența necesară pentru a evita escaladarea neînțelegerilor. Nu este treaba noastră cine merită osândit și cine nu: iertăm pe toți, ca nu cumva să osândim un nevinovat.
Un proverb evreiesc spune că, dacă Dumnezeu ar trăi pe pământ, oamenii I-ar sparge ferestrele. Păcătosul nu înțelege puterea iubirii și credința unui prieten. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Când omul săvârşeşte un păcat faţă de prietenul său, mai întâi îl cuprinde frica, care în curând se preschimbă în ură. Iar ura întunecă totul (Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei și Jicei, Gânduri despre bine și rău, Ed. Predania, București,  2009, p. 140). Omul îl urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Dacă vrea să fie fericit, omul trebuie să renunțe la păcat. Cei care înjură Biserica, de regulă, sunt tocmai cei care trăiesc în concubinaj, fac avorturi, fură, beau, sunt violenți, sunt cei care fug de tămâie.
Biserica oferă un suport real într-o lume haotică. Nimic altceva nu Îl convinge să rămână în noi decât pocăința plină de iubire. Dacă nu urmăm această Cale, nu este cu putință să ne mântuim. Să căutăm refugiu în învățătura Evangheliei. Fără Biserică, opera de mântuire nu se poate realiza. Dumnezeu ne scapă de ceea ce este josnic în noi.
Ateii nu pot scoate la iveală nimic împotriva argumentelor pe care se sprijină ferm divinitatea Scripturii. Cu cât ateii aruncă mai mult adevărul la gunoi, cu atât el este mai sublim și mai înalt. Suntem predispuși la multe greșeli și doar faptul că Dumnezeu nu ne-a abandonat mai nutrește în noi speranța că vom fi salvați. Fericirea reală se găsește doar în Dumnezeu, celelalte lucruri sunt doar o umbră goală, incapabile să aducă ceva nepieritor. Credința este singura care ne dă viață și ne încurajează de-a lungul încercărilor. Fiecare suflet este ghidat de Dumnezeu și nu va fi lăsat de izbeliște.
Max Planck scria că singura lui mângâiere este viața veșnică și era convins că doar aceasta poate să îl întărească pe om până ce această nebunie în care trăiește va ajunge la sfârșitul ei. Dumnezeu ne poate chema la Sine în orice moment, deci este nevoie de multă priveghere și de bucurie (nebunia lumii nu va mai dura mult pentru noi).
Omenirea întreagă se pregătește de Judecata finală (Natalia Manoilescu Dinu, Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004, p. 738): este creația pregătită pentru un eveniment atât de măreț? Omul își va atinge menirea: bucuria desăvârșită. Întruparea și Învierea lui Hristos sunt evenimente-cheie, care restabilesc echilibrul rupt prin cădere, făcând posibilă trecerea făpturii într-o nouă formă de viețuire, ce va atinge desăvârșirea abia la Parusie (Ibidem, p. 740). Instaurarea Împărăției înseamnă înglobarea creației în întregimea ei (a tot ceea ce a fost zidit spre slava Lui) în această nouă formă de existență: creația pătrunde în Împărăție. Tot ce era neputință va dispărea atunci.
Pe Cruce, Hristos își iartă călăii: peste veacuri, martirii gulagului sovietic ne vor cere să nu îi răzbunăm. Hristos acceptă să moară pentru noi, dovedind o dragoste nebună, în fața căreia suntem recunoscători. Hristos ne descoperă natura Împărăției, introducând relații de tip nou între om și Dumnezeu, relații care formează o nouă etică (Ibidem, p. 200). Împărăția este prezentată ca darul de împăcare oferit de Dumnezeu oamenilor. Ce ni se cere: disponibilitatea totală de a primi harul. Când se bucură Hristos: când găsește oaia răzlețită de turmă (Ibidem, p. 445). Evanghelia înlătură deznădejdea celui ce se credea pierdut.
Deși Păstorul cel bun nu strigă, oile I se supun. Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umană spre a fi socotit sfânt. La Judecată, fundalul noii creații, vom avea discernământ absolut: nu vom mai confunda binele cu răul. Creștinismul este un spin dumnezeiesc înfipt în carnea lumii (Ion Buga, Evanghelie și Liturghie, vol. II, Ed. Sfântul Gheorghe Vechi, București, 2001, p. 194). Nu suntem responsabili pentru eșecul lumii: omenirea a avut arme de luptă, tactică, dar a dezertat pentru o amăgire. Să nu ne descurajeze nimic: întreg universul intră în sensul învierii.
James Baldwin scrie că unul dintre motivele pentru care oamenii se lipesc atât de încăpățânat de ură (mai ales față de cele sfinte) este că simt că, odată dispărută ura, vor fi forțați să facă față durerii.
K.W.F. Schlegel se pripește să scrie că nimic nu este mai grotesc decât creștinismul. Să nu ne tulbure astfel de opinii. Adevărul are mereu persoane ostile, deosebit de vocale. Cred că am uitat, de fapt, semnificația cuvântului “grotesc”. Nu numai că creștinismul nu este grotesc deloc, ci – mai mult – este singura realitate care ne izbăvește cu adevărat de grozăvia grotescului (atât de promovată de majoritatea producțiilor cinematografice). Este doar o calomnie, încă una pe o listă lungă.
Este foarte important ca îndemnul evanghelic la pocăință să nu fie înțeles greșit. Pentru cei interesați și informați, nu există nici o confuzie, ei știu ce au de făcut, la ce trebuie să renunțe și care este scopul final. Ne pocăim, Împărăția lui Dumnezeu este aproape, nu există timp pentru nici o amânare.
Nici nu este nevoie să fim înșelați, ne amăgim noi înșine, afirma odinioară Johann Wolfgang von Goethe. Ne amăgim din comoditate, din lipsă de evlavie, din cauza necunoașterii și a neaplicării Evangheliei în viața cotidiană. Suntem dezamăgiți doar pentru că singuri ne-am amăgit cu închipuiri. Rămâne doar să ne dezvățăm de tot ceea ce am deprins eronat.
Delmira Agustini din Uruguay recunoaște că oamenii tremură de groaza abisului și că unica soluție este gândul la Dumnezeu. Tremuratul trebuie să înceteze, abisul a fost zdrobit, iar noi am câștigat prin Hristos. Un om care tremură speriat nu poate gusta fericirea și nu poate decât îngrozi pe cei din jur. Nu ne facem scenarii despre lucruri groaznice, ci ne punem toată nădejdea în Dumnezeu. În întuneric nu ne putem odihni, ci trebuie să ne pregătim de primirea luminii pacificatoare, calmante, eliberatoare.
Dale Maharidge scria că Biblia este tot ce avem nevoie. Acolo sunt toate instrucțiunile necesare. Nimic important nu lipsește. Este vorba despre înțelegere și acceptare. Despre lectură în duh de rugăciune. Despre a învăța ce este Biserica.
Amăgirea ne îngroapă mințile, deși ne promite eliberarea. Ne oferă iluzia puterii, dar ne face neputincioși și speriați. Trebuie să fim extrem de vigilenți, să nu ne fure nimeni adevărul. Amăgitorul ne silește să ne construim singuri închisoarea, trebuie să luptăm cu mult curaj pentru libertatea noastră.
Cel mai mare pericol este ignoranța: unii pun întrebări, deși răspunsul a fost dat acum mii de ani deja.
Dacă ne tot repetăm că vom pierde, exact asta se va întâmpla. Este momentul să părăsim această deznădejde. Mereu ni se șoptește că nu vom reuși. Este o perfidie. Că nu vom reuși nimic. Este o ispită, iar aceasta trebuie respinsă numaidecât.
Singurul răspuns în faţa suferinţei este dragostea. Să nu abandonăm lupta de partea binelui, împotriva propriului rău.
Încă din secolul IV, preotul Vigilantius din Galia atrăgea atenţia că îndepărtarea de tradiţia apostolică reprezintă o degenerare periculoasă:
1. Indiferenţa să nu ia loc evlaviei.
2. Supersitiţia să nu ia loc credinţei.
3. Înşelătoria să nu ia loc adevărului.
4. Şarlatania să nu ia loc iubirii.
Hristos nu doar rosteşte adevărul, El este adevărul (omenirea a învăţat ceva de la Hristos, ceva ce nu va uita niciodată, iubirea).
Generosul trăieşte experienţa apostolilor (bucuria de a fi la Nuntă, împreună cu Mirele). Generosul este dezinteresat, el ajută pe alţii, fără să aştepte ceva în schimb. Este altruist, blând, mărinimos (într-un cuvânt, creştin). Generosul îmbracă degeraţii, hrăneşte flămânzii, pansează bolnavii. Este generos doar în bine. În rest, îşi opreşte gura de la înjurătură, mâna de la lovire şi inima de la ură.
Pr. Marius Matei
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

1 Comment

  1. Angela Papuc 10 septembrie 2021

    Amin! Foarte bine punctat, Parinte Matei! Multumim! Gandul cel bun, drag parinte! 🙏❤️🙏

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *