LOADING

Type to search

Veghe cu inima în cer

Editoriale

Veghe cu inima în cer

Share
Dacă din lumina ochilor mei mu învăţaţi nimic, nu o să înţelegeţi niciodată propria poezie. O să mi-o socotiţi când superficială, când subiectivă, când lipsită de interes, cânt excepţională. Din nefericire săgetările verbelor extreme:, gen: „senazaţional”, „de doi bani”, „minunat” etc, nu fac decât să îndepărteze cititorul de esenţial. Şi cel mai esenţial lucru este acelă că exist, că pot defini viaţa în spaţiul poetic, că am dar inspirat de a face şi alte lucruri adevărate.

X

Omul nu îşi pierde suflet niciodată atâta vreme cât este capabil să piardă orice. Când preţuieşti ceva, un suflet, un cadou, o casă, devii vulnerabil, pătimaş, gata de a te sminti la orice pas de propria ta frică. Neantul (adică proprietatea) te copleşeşte şi te dispune spre ceartă, spre revendicare, spre agitaţie. Aşa începe să moară sufletul puţin câte puţin.

X

Când cineva îţi va vorbi de Dumnezeu tu să nu spui nimic. Taci şi ascultă. Fi darnic în iubire. Chiar dacă şti mult mai multe decât „fratele” sau „sora ta”, vei dobândi şi tu celălalt mai mult folos dacă îţi vei ţine buzele strânse în smerenie. Nu şti ce îţi spune însuşi Dumnezeu prin omul de lângă tine. Lasă-l să vorbească până la capăt. nu-l întrerupe. Pentru că fiecare vorbă îţi poate fi o nouă şansă de mântuire.

X

Viaţa ca o mare tulburată. Şi atât de puţine bărci de salvare. Înecul absolut ne este consecinţa libertăţii. „Doamne scapă-ne că pierim!”- ne auzim strigând adeseori cu ochii încărcaţi de durere. Şi atunci simţim minunea, un fior sublim se coboară în şi ne spune: „Sunt aici lângă tine! Întinde mâna! Eu nu te-am uitat niciodată!”

X

Un suflet blând e un suflet credul. Fericiţi cei „creduli” căci prin dânşii vine învierea noastră. Sufletele blânde nu au „şcoala vieţii”, nu sunt „unse cu alifii”. Şi ele se mântuiesc atât de uşor…

La antipozi stă deprimarea, gelozia, frica de a pierde. Ea e harfa diavolului. Din ea se cântă autodistrugerea. Cu pasiune. Temerea de a pierde ceva „din lumea aceasta” aparţine demonului. Doar el nu are curajul crucii. Iar crucea înseamnă să fi capabil să renunţi la orice. Şi, în primul rând, la propria ta fericire.

X

Mai sunt oare oameni care se luptă cu gândurile şi viaţa mea? Nu ştiu. De fapt voi nu vă luptaţi niciodată cu sufletul meu, cu viaţa mea, cu supravieţuirea mea. Vă luptaţi cu talentul şi inspiraţia mea. Aveţi aşadar o problemă. Vă luptaţi cu Dumnezeu şi vă consideraţi puternici. Ridicoli şi plini de frustrare. Eu unul nu aş mai lovi în părul încărcat de roade. Mi-aş altoi propriul pământ şi aş începe să scriu la fel de veridic.

X

Nu vă amăgiţi cu spini. Oamenii care au trecut prin „jungla vieţii”, care au fost răniţi de lume ar trebuii să fie cei mai blânzi dintre semeni, dar ei sunt în cele mai multe dintre cazuri revanşarzi, suspicioşi. Pentru ei creştinismul nu înseamnă decât consolare, dar la o adică „mânia” le e la fel de aprinsă. Nu îi tulburaţi, altfel devin ofensivi şi trişti. Ce a murit odată „ e bun murit”. O să-mi spuneţi: „ Bine, dar cu marii convertiţi, cum rămâne?” Şi-am să vă răspund: „ Tot la fel! Dar cine se poate declar, drept un mare convertit?”

X

Pe umbra mea se aşează Dumnezeu. L-am chemat să îmi stea în braţe şi m-a refuzat. El vrea să stea doar în umbra mea. Smerit, umil, crucificat. Când mă gândesc la faptul că atâţia oameni au vrut nu numai să stea în braţele mele, ci chiar să îmi ia şi locul… Dar „Dumnezeu este iubire” …  Şi niciodată nu are tupeu şi umbră.

X

Uneori doar distanţele dau sens existenţei. Mă simt legat de borne kilometrice şi expus celor care trecând pe lângă mine se opresc o vreme, admiră, apoi obosiţi pornesc mai departe. La fel este şi Dumnezeu. Fiind atât de aproape de noi, îl ignorăm şi plecăm mai departe… Apoi, la intervale rare de timp ne aducem aminte că El există şi îl salutăm din inimă. Viaţa ca un drum nesfârşit, iar noi mereu în căutarea unui popas.

X

În numele iubirii am fost mereu revendicat. Achitat, împuşcat, pus la zid de armele celor ce-mi declarau fidelitate. Am murit până acum de câteva ori în viaţă. Şi mereu am înviat.

X

Genial mi se pare să poţi răbda cultura şi să poţi să admiri supremul ei. Nu orice creator de geniu este şi un sfânt. Sfântul este acela care rabdă admirând în primul rând creaţia „celuilalt”. Prin aceasta se înţelege în primul rând pe sine, prinde aripi constructive şi se înalţă la Dumnezeu.

X

Poeţii se vor mântui prin propria lucrare. Acatistul lor e poezia. Firescul lor se numără din patru în patru rânduri, adică din strofă în strofă. Tăcerea lor, lipsa creaţiei lor înseamnă vină şi se pedepseşte prin durere. La Judecata de Apoi Sfântul Simeon Noul Teolog a fost judecat în primul rând de propria sa artă şi poate mai puţin de celelalte slujiri ale sale. Şi cum arta sa imnologică a fost divini î s-a dat strana din drepta altarului ceresc. De acolo se cântă astăzi imnele sale!
 
Pe umbra mea se aşează Dumnezeu. L-am chemat să îmi stea în braţe şi m-a refuzat. El vrea să stea doar în umbra mea. Smerit, umil, crucificat. Când mă gândesc la faptul că atâţia oameni au vrut nu numai să stea în braţele mele, ci chiar să îmi ia şi locul… Dar „Dumnezeu este iubire” …  Şi niciodată nu are tupeu şi umbră.

X
Uneori doar distanţele dau sens existenţei. Mă simt legat de borne kilometrice şi expus celor care trecând pe lângă mine se opresc o vreme, admiră, apoi obosiţi pornesc mai departe. La fel este şi Dumnezeu. Fiind atât de aproape de noi, îl ignorăm şi plecăm mai departe… Apoi, la intervale rare de timp ne aducem aminte că El există şi îl salutăm din inimă. Viaţa ca un drum nesfârşit, iar noi mereu în căutarea unui popas.
X
În numele iubirii am fost mereu revendicat. Achitat, împuşcat, pus la zid de armele celor ce-mi declarau fidelitate. Am murit până acum de câteva ori în viaţă. Şi mereu am înviat.
X
Genial mi se pare să poţi răbda cultura şi să poţi să admiri supremul ei. Nu orice creator de geniu este şi un sfânt. Sfântul este acela care rabdă admirând în primul rând creaţia „celuilalt”. Prin aceasta se înţelege în primul rând pe sine, prinde aripi constructive şi se înalţă la Dumnezeu.
X
Poeţii se vor mântui prin propria lucrare. Acatistul lor e poezia. Firescul lor se numără din patru în patru rânduri, adică din strofă în strofă. Tăcerea lor, lipsa creaţiei lor înseamnă vină şi se pedepseşte prin durere. La Judecata de Apoi Sfântul Simeon Noul Teolog a fost judecat în primul rând de propria sa artă şi poate mai puţin de celelalte slujiri ale sale. Şi cum arta sa imnologică a fost divini î s-a dat strana din drepta altarului ceresc. De acolo se cântă astăzi imnele sale!
X
Doar de la îngeri învăţăm umanitatea. Să iubim şi să murim frumos. Prin nevăzutul lor simţim că ceva frumos poate să fie, să se întâmple, azi, mâine sau poimâine. Poate de aceea speranţa e un înger. Şi nimic mai mult…
X
Să fim rezonabili cu noi înşine. Să ne iertăm în primul rând pe noi. Acum când grâul are culoarea verdelui sublim, să readucem puritatea pe fruntea noastră. Ce ochi, ce frunte, ce buze frumoase ne-a dat Dumnezeu. Stropiţi pe ele roua zâmbetului şi nu vă doriţi niciodată moartea. Iertaţi ce aveţi greu în suflet. Fiţi liberi, fiţi uşori, fiţi blânzi cu prorpia viaţă. Şi ceilalţi se vor regăsi mereu în voi.
X
Mi-e teamă de toamnă. Pentru că o iubesc.
X
Am să fiu menestrelul florilor de toamnă. Am să le cânt frumos şi am să fiu batjocorit pentru ce îndrăznesc să cânt. Îmi vor lua ghitara sufletului, o vor dezacorda, mă vor trimite la fapte serioase. Îmi vor prigoni coloana vertebrală, dăruirea, suspinul. „ De ce cânţi?”, „De ce nu faci treburi mai importante?”, „Îl superi pe Dumnezeu, greier care crezi în veri imposibile şi risipite!”… Voi înţelege durerea lor. Îi voi ierta. Pentru că, ei nu au dăruit niciodată propria viaţa!
X
Nu eu sunt risipit. Iluziile voastre sunt flăcări duse în pustiu de vântul verii. Aşa cum sunt adun. Şi din ceea ce adun revărs lacrimi peste adormirea lumii. Ce frumoasă eşti lume cnd dormi? Dar, de ce atâta neputinţă?
X
Azi noapte mi-a cântat Maica Domnului. „Vino în rai”, „Vino cu mine”… M-am trezit buimac. Eu încă le cânt oamenilor şi ei îmi pun cântecul sub semnul întrebării.
X
Ce frumoasă era Măicuţa! Caldă, blajină, plină de dragoste. Mă privea, mă sorbea din ochi. Am întrebat: „De ce pe mine? Nu mă vezi cum sunt?” Măicuţa a zâmbit şi m-a mângâiat peste creştet: Fiul meu, nici nu şti cât de mult te iubesc!
Şi vraja visului s-a rupt… Lumea mea era aceeaşi. Imobilă, strânsă în curele de lamentaţie, gata să mă străpungă şi pe mine cu acul de la cataramă. Mi-era greu să o privesc în faţă… „Lumea mea… Hm…!” Am închis ochii şi am cerut din nou somnul…
X
Să fim rezonabili cu noi înşine. Să depindem de noi şi nu de alţii. Necazul înseamnă a fi suspendat de cel de lângă de tine. Când el îţi zâmbeşte eşti fericit. Când el e posomorât eşti eşuat şi gol în sufle. Adică nu eşti tu. Aşadar e cazul ca zâmbetul nostru să depindă numai şi numai de noi şi de  nimeni altcineva. Abia atunci trăim, suntem integrii şi avem un drum în viaţă. Cu zâmbetul înainte…
X
Mulţi semeni îmi cer război. Să mă lupt cu unii şi cu alţii. Ei nici măcar nu văd steagul alb ce îl port în mână. În numele dreptăţii mă chinuiesc u pretenţiile lor ilogice de revanşă. Şi nu-i înţeleg de loc. Văd doar că existenţa lor trece prin mâna mea. Dar de ce nu şi prin steagul meu?
X
Nu vreau război. „Un dor năpraznic mi se face/ De-un milion de ani de pace!” Acesta sunt eu „omul păcii” sau pru şi simplu nu sunt eu. De câte ori sunt pus să administrez inchizitorial credinţa mi se face rău, mă sunt absurd, aş vrea să reneg tot ceea ce înseamnă cântar, echitate, răsplată. Prefer să iert, prefer să fiu un delir al binelui, prefer să fiu prostit, credul şi mereu în transhumanţă sufletească. Mai bine „făcător de pace” şi bun cu toţi.
X
Sunt un bun comun. Oricine m-a revendicat în întregime m-a pierdut. Proba mea de caracter este dăruirea pentru toţi. Iată de ce nu voi avea niciodată testament. Nu am ce să las şi cui să las. Tot ce am vă aparţine. Restul, depinde de voi…
X
Cenaclul Lumină Lină. Un dar care va dura atâta vreme cât eu exist. Pentru că doar eu singur îi înţeleg destinul. Altfel, el poate muri în orice zi.
X
Nu sunt eu apărătorul Sfântului Ioan Iacob Românul. Dar, l-am apărat încă o dată în 3 August, într-un loc de unde era aproape ignorat. Şi acolo era casa sa, o mănăstire care şi-a plâns vlaga şi şi-a ascuns talantul în pământ. Ajuns acolo am vorbit din no cu însufleţire de sfânt. Ajunge apologia şi dragostea ctitorului, adică al părintelui. Iar o biserică, o mănăstire este până la urmă un act de creaţie. Teandric, adică divino-uman. Deci şi uman. Un părinte ştie mai mult decât un străin ce înseamnă propriul „copil”… Nici acum nu înţelegeţi. Asta e…
X
Eu sunt aşa cum sunt. Dar ştiu cum sunt. Şi de aici începe raiul. Pentru că, totul este candoare, frumos şi zâmbet. Oricâte lacrimi îmi aduce lumea.
La noapte cerul va fi din nou aliatul gândurilor mele. Şi mă împărtăşesc de el ca de o minune. În camera mea lumina se va aprinde şi eu voi respira lumină. Ce frumoasă e camera mea noaptea. Ce sublim îmi e somnul, visul şi dorul de rai.
X
Înainte de a ne condamna unii pe alţii gândiţi-vă că avem un drum comun. Drumul spre moarte cu destinaţia cer. Creştini fiind fanatizăm Împărăţia Cerurilor în „drept personal” şi tocmai de aceea ne împiedicăm pe cale. De fapt raiul devine personal doar atunci când el este un „drum comun”. Şi atunci, de unde atâţia „brânci”, „piedici” şi „competiţii” în drumul către cer? Sunt convins că judecata aproapelui, „desfinţarea lui” mu este decât o iluzie că aşa se ajunge mai repede în cer. Şi câtă înşelare…
X
Toate duminicile îmi sunt dragi, aerisite, rupte din soare. Duminica e ziua cântecului. Omul cântă duminica pentru ca Dumnezeu să se odihnească lin şi netulburat.
X
Viaţa pustnicilor e o nesfârşită duminică de vară.
Veghea lor e însoţită de lacrimi. În amiezele caniculare am cel mai clar sentimentul eternităţii. Presimt deopotrivă amurgul şi seninătatea. Viaţa îmi pare un lung concert de pricesne divine, în care oamenii reaşează pe pământ ordinea axiologică a edenului de altădată. În fapt cea mai frumoasă zi din viaţa „primilor oameni” a fost o zi de duminică Atunci Adam a zâmbit pentru prima şi ultima oară. Iar Eva şi-a plecat capul în supunere şi aşteptare.
X
Aud un cuvânt şi mă cutremur: „Greutatea zilei noastre este răutatea! Defăimarea!” ne descoperim noi înşine răi şi incapabili de o adevărată iubire. Şi cât de mult ne iubeşte Hristos! Şi cât de mult ar trebui să fim altfel!
X
Gânduri albe. Porumbei de dor, nefirescul de fiecare zi. Mă descopăr în acest ocean de gânduri senine ca un copil ce se trezeşte în mijlocul unui ocean de flori. Prima impresie este tandră, mişcată de lacrimi calde şi de un nelămurit surâs. Mă aud vorbind: „Ce frumoasă e lumea! De unde atâta splendoare?”
X

Bat clopotele raiului! Le aud în cuvintele pruncilor care se roagă. Le aud în cântecul harismatic al pricesnelor şi în susurul izvoarelor din care curge parcă nemurirea. Veniţi la acest izvor! Gustaţi din apa cea vie a raiului, apa care însemnă isihie, lumină şi comuniune. Aşa vor bate veşnic clopotele raiului.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *