Avva Calinic Caravan

Eu nu l‑am cunoscut personal pe părintele Calinic. Din păcate. Am văzut doar două fotografii cu el şi un ocean de smerenie.

m aflat de el doar atunci când părintele Varsanufie mi‑a spus că fata ce stătea mereu lângă mormântul lui e posedată şi că îşi mai află tihna doar la căpătâiul bătrânului. Venea din când în când tocmai din Ialomiţa cu mama ei, aici, pe malul Jiului, stătea la slujbele de noapte şi când pleca acasă lua şi pământ de la mormântul avvei Calinic. Contrariat, am început să întreb în stânga şi‑n dreapta, pe toţi cei ce l‑au cunoscut, cum s‑a nevoit bătrânul în vremurile de restrişte pe care le‑a trăit. Aşa am aflat de la părinţii Lainiciului că „omul lui Dumnezeu“ ‑ cum mi l‑a prezentat părintele Adrian Făgeţeanu – n‑a dojenit pe nimeni în toată trecerea sa prin astă lume. Cât dor de Dumnezeu trebuie să fi avut acest om, dacă vreme de cinci ani, a plâns în fiecare zi ceasuri întregi în faţa lacătului (comunist) ce‑l oprea să intre în lăcaşul Domnului? Şi cât de bun trebuie să fi fost, dacă după toate prigonirile ateiste îndurate, nu numai că se ruga pentru vrăjmaşi, dar îi ruga şi pe ceilalţi să facă acest lucru? (Deşi nu credea că i se va întâmpla aşa ceva vreodată, a ajuns şi viitorul duhovnic de la Antim să se roage chiar pentru familia Ceauşescu!). Atunci când a scăpat din puşcărie părintele Făgeţeanu ‑ şi nu putea să stea pe picioare de flămând ce era! ‑ singurul om ce i‑a oferit adăpost a fost avva Calinic, care l‑a primit în obştea Lainiciului (pe care o refăcuse în 1964) şi care l‑a rugat să‑i înveţe carte pe monahii neştiutori, iar el, ca un stareţ ce era, trebăluia în locul ucenicilor ce buchiseau literele Ceasloavelor! Răspândea bucurie – căci cum altfel s‑ar fi putut, doar roada Duhului e bucuria! Şi părintele era într‑adevăr un om de duh, de duh filocalic, un om de rugăciune. Când vine vorba despre el, toţi spun că avva Calinic era omul rugăciunii neîntrerupte. Părintele Vasile, iconomul mănăstirii, spune că rar dormea mai mult de două, trei ceasuri din noapte, pentru că nimic nu era mai de preţ pentru el ca statul de vorbă cu Dumnezeu. Spun părinţii că a şi vindecat oameni (ca oarecând un mut care şi‑a recăpătat graiul după Molitvele citite de el), dar mie mi‑a plăcut mai mult faptul că acolo unde îl întâlneau monahii pe cale, se şi mărturiseau lui, dragostea sa covârşind toate…
M‑am minunat totdeauna uitându‑mă la fotografia părintelui de faptul că n‑are nici o urmă de mândrie pe chip – nici măcar de cea de egumen – şi de şiragul de mătănii care era în mişcare – semn că rugăciunea lui nu contenea – şi mai ales de aerul de bunătate şi smerenie ce răzbătea până la mine… Părintele arhimandrit Ioachim, stareţul mănăstirii, mi‑a explicat că „cel înţelept ne atrage prin ştiinţa sa, cel frumos prin frumuseţe, cel bogat prin bogăţiile sale; însă toţi îşi atrag doar o anumită categorie de oameni. Singură dragostea este cea care îi atrage pe toţi deopotrivă. De asta ne farmecă pe toţi şi acum, la 17 ani de la mutarea sa la Domnul, cel plin de dragoste avva Calinic Cărăvan!“
Şi dragostea risipeşte depărtarea dintre om şi Dumnezeu şi e calea ce duce cel mai repede în Împărăţia cerurilor.

Articol apărut în Lumea Monahilor anul II, nr. 2 (8) Februarie 2008