LOADING

Type to search

Despre post, cu părintele arhimandrit Melchisedec

Marii duhovnici ai neamului

Despre post, cu părintele arhimandrit Melchisedec

Share

Părintele arhimandrit Melchisedec Şuparschi se nevoieşte în sfânta mănăstire a Lainiciului, în vecinătatea avvei Adrian Făgeţeanu. (Este însă mai „tânăr” cu zece ani decât el). Licenţiat în Teologie în anul 1949, avea să devină Magistru în Teologie Biblică în 1957, susţinându‑şi lucrările cu PF Patriarh Iustin Moisescu şi PC Profesor Dumitru Fecioru. De numele său se leagă re-ctitorirea mănăstirii Vişina (sec. XV), la care a trudit vreme de opt ani, între 1994 şi 2002.

 

“Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar dacă va fi laic să se afurisească”. (Canonul 69 Apostolic)

– Părinte, vine sfântul şi marele post al Păresimilor (de la latinescul quadragessima-patruzeci). Sfântul Vasile cel Mare spune că postul „a fost legalizat în Paradis”. Sfinţia voastră ce părere aveţi?
– Postul este cea mai veche şi cea dintâi poruncă pe care a dat‑o Dumnezeu omului. Căci a zis Dumnezeu către stămoşii noştri: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2,16-17). Deci l‑a îndemnat să postească! Bineînţeles că Adam n‑a ascultat povaţa şi a cunoscut numaidecât răul (binele îl ştia deja). Pentru neascultarea sa (şi pentru a nu înveşnici moartea) a fost alungat din rai, să ostenească pe pământ, în sudoarea feţei sale să‑şi mănânce pâinea sa (cf. Facere 3,19). Are mare dreptate Sfântul Vasile cel Mare aşadar. Mai târziu, proorocii şi sfinţii Vechiului Legământ vor păzi şi ei porunca postului. Se ştie că evreii posteau o zi pe lună, iar cei mai zeloşi, două zile pe săptămână: lunea şi joia. Moisi a postit şi el patruzeci de zile pentru a se învrednici a primi Tablele Legii (Ieşire 24, 28) şi niciodată n‑a vorbit cu Dumnezeu până ce înainte n‑a postit. Sfântul Ilie Tesviteanul, după ce a încuiat baierile cerului ca să nu plouă trei ani şi şase luni, pentru neascultarea evreilor ce se închinau lui Baal, a postit tot patruzeci de zile, în pustia Iordanului (III Regi 19, 8). Şi ţineţi minte remarca Sfântului Ioan Gură de Aur: erau sfinţi care aveau îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, posteau ca să se poată apropia de El! Tot post particular întâlnim şi la Daniil în Babilon, de trei săptă­mâni (Daniel 10, 2-3), la regele David (Psalmii 34, 13 şi 18, 24), precum şi la proorociţa Ana (Luca 2, 36-37).
Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ieşi la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar după Botez (trebuie remarcat acest lucru!), patruzeci de zile s‑a înfrânat în deşertul Quarantaniei. Şi nu a fost lăsat fără ispită, căci diavolul într‑atâta L‑a ademenit – voind prin asta a pierde veşnicia pentru neamul omenesc – până şi‑a auzit: „…înapoia Mea satano! căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”” (Matei 4, 10).

 

– Da, părinte, dar tot atunci i‑a zis şi: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4), parafrazând Deuteronomul 8,3 – cum îl redă Septuaginta, pentru că textul masoretic elimină cuvântul cuvânt, care face trimitere la Logos, adică la Hristos (înţeleapta observaţie îi aparţine ÎPS Părinte Bartolomeu Anania). Aşa că, în post, cred că putem avea întărire prin cuvântul Domnului.
– Da, însă numai dacă asociem postului nostru rugăciunea unei vieţi curate. Altfel nu vom birui ispitele ce vor veni asupra noastră – şi ele vor veni negreşit, din moment ce au venit şi asupra Mântuitorului – decât plinind poruncile lăsate de Dumnezeu: iubindu‑ne aproapele şi milostivindu‑l, iertând celor ce ne greşesc nouă şi mărturisind toate fărădelegile noastre duhovnicului, pentru a ne învrednici noi a lua Trupul şi Sângele Domnului cu frică şi cu cutremur. Ar trebui să ne apropiem de această taină precum s‑a cuminecat Maria Egipteanca, luând Sfânta Împărtăşanie din mâinile avvei Zosima după şaptesprezece ani de post şi rugăciune în pustia Iordanului. Apostolii au postit şi ei (Fapte 13, 13; 14, 23; I Cor. 7, 5; II Cor. 6). Iar cel ce s‑a învrednicit a‑L boteza pe Domnul, plinind astfel Scripturile, a postit toată viaţa pe valea Iordanului. Iată temeiuri biblice care dovedesc importanţa postului.

 

– Cât şi cum postim părinte?
– Biserica a rânduit patru posturi generale pe an: Postul Paştelui, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului şi Postul Naşterii Domnului, precum şi zilele de miercuri şi vineri de peste an (în amintirea vinderii şi răstignirii Mântuitorului – iar Sfântul Simeon al Thessalonicului spune că tot într‑o zi de vineri ar fi mâncat Adam din fructul oprit). Călugării mai postesc şi în ziua de luni, la fel şi unii mireni mai osârduitori, spre folosul casei, ajutorul în nevoi şi binele familiei. Postul Păresimilor, căci în el ne aflăm, n‑a avut această durată dintotdeauna. Tertullian şi Irineu vorbesc de o singură zi de post – Vinerea Mare – alţii posteau, în aceleaşi vremuri, vinerea şi sâmbăta dinaintea Paştilor, alţii o săptămână înainte de Înviere, iar antiohienii şapte săptămâni. Practica acestora din urmă a fost adoptată de întreg Răsăritul, dar abia în secolul IV, după ce mai‑nainte cu un veac, Postul Mare fusese împărţit în Postul Păresimilor – care ţinea din seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de branza) şi până în seara Sâmbetei lui Lazăr – şi Postul Paştelui – care ţinea de la Duminica Floriilor până la cea a Învierii (foarte aspru). Apusul însă, postea doar patruzeci de zile, în timp ce Ierusalimul ajuna opt săptămâni. Bizanţul însă, interzicea prin lege chiar, în perioada acestui post, orice petrecere, spectacol sau joc!

 

– Da, Bizanţul a fost singurul şi cel mai longeviv imperiu creştin (cu ghilimelele de rigoare, uneori!). Dar referitor la postul de zi cu zi: ce, cât şi când ar trebui să mâncăm, părinte?
– În Postul Paştelui prima şi ultima săptămână sunt foarte stricte: în primele cinci zile se mănâncă doar două mese, una miercuri şi alta vineri – după Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite. Cei care nu pot ţine post absolut, pot mânca marţi şi joi (luni însă, nu), după vecernie, doar pâine şi apă. Este exclusă mâncarea gătită. Şi în restul postului, în zilele de miercuri şi vineri, se recomandă mese uscate, odată pe zi, după vecernie. Tot după vecernie şi tot o singură dată în zi este permisă mâncarea şi în restul zilelor celor şase săptămâni (de lunea până vinerea). Sâmbetele şi duminicile postului se pot servi două mese pe zi, la amiază şi seara, cu dezlegare la untdelemn şi vin, dar nu şi la peşte (doar de Buna Vestire şi de Florii se dezleagă şi la peşte). În Joia Mare se serveşte doar o masă, cu dezlegare la vin şi ulei, iar în Vinerea Mare, bine este să ţinem post negru. În Sâmbăta Mare, după tradiţie, se ajunează, dar este permisă pâinea şi fructele uscate, pentru cei care nu pot păstra această acrivie. Bineînţeles că nu toţi creştinii au aceeaşi măsură şi se mai fac pogorăminte, fiindcă trebuie să ne aducem aminte că „nu suntem sub lege, ci sub har” (Romani 6,14), dar este bine să te sfătuieşti întotdeauna cu duhovnicul în privinţa asta. Şi este bine de ştiut care este dreptarul şi măsura ortodoxă a postului, pentru că atunci creştinul ştie pe unde se află faţă de sfintele canoane. Altfel rămâne surprins că este afurisit, dacă nu posteşte miercurile şi vinerile de peste an şi Postul Paştelui (cf. Canonului 69 Apostolic)!

 

– Pentru vremurile noastre, e bine să amintim părinte că postul are şi efect terapeutic.
– Da. Postul este şi maica sănătăţii, ne asigură Sfinţii Părinţi. „Luaţi aminte la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mîncării şi cu beţia” (Luca 21, 34), spune Mântuitorul. Iar Sfântul Vasile cel Mare zice că „bucatele cele grase şi cele de multe feluri neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar înfrânării şi postului, pururea îi urmează sănătatea”. Aşadar, ţinut cu măsură, postul este bun doctor şi pentru trupurile noastre. Iar măsura postului se ia după puterea trupului. Însă nu trebuie uitat că binefacerile postului se răsfrâng mai cu seamă asupra sufletului. Apostolul Neamurilor spune că „bine este a se întări inimile voastre cu duhul, iar nu cu mâncărurile” (Evrei 13,9).

 

– Părinte, mie mi‑e dragă o vorbă a lui Evagrie Ponticul care spunea că „ori vei face ce vrea Dumnezeu, ori vei primi ce nu vrei tu”. Şi tot meditând la libertatea asta, am ajuns la concluzia că dacă nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, neapărat le faci pe cele ale diavolului. Şi mai cred că nu există o cale de mijloc, deşi nouă ne place să credem că ne mai putem înfrăţi din când în când şi cu cel viclean. Asta înseamnă, în mod logic, că Domnul ne vrea sfinţi. Credeţi că ne‑am putea sfinţi şi desăvârşi în lipsa postului şi a rugăciunii? Pentru că foarte mulţi dintre cei nepostitori se folosesc de vorbele Mântuitorului şi spun că „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15, 11).
– În primul rând trebuie ştiut că Iisus Hristos a spus acestea referindu‑se strict la preceptul evreiesc de a nu mânca cu mâinile nespălate (câteva versete mai încolo, El spune că „a mânca cu mîini nespălate nu spurcă pe om”, Matei 15,20) şi nu la înfrânarea, în sine, de la mâncăruri. În al doilea rând, apostolul Pavel spune la Evrei 12,14: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Aşadar, fără sfinţenie nu vom intra în Împărăţia Tatălui. Iată, de pildă, Moise – el n‑a postit ca să primească Tablele Legii, ci ca să se sfinţească şi să poată sta în preajma lui Dumnezeu. Însă pe om nu‑l întinează atâta hrana cât pornirile păcătoase ale inimii. Hrana este pentru trup, dar trupul în sine, nici nu poate greşi, nici nu se poate înfrâna. Mintea este cea care îi poate da adevărata măsură şi îl poate înfrâna. Abstinenţa de la bucate trebuie însoţită şi de cea de la fapte rele. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Şi ca să nu pierdem folosul postului, el trebuie neapărat însoţit de luptă duhovnicească şi rugăciune. Ca să nu fie făţarnic, postul trebuie să devină o faptă bună. Şi orice faptă bună, spun Sfinţii Părinţi, are un trup şi un suflet. Iar trupul devine însuşi postul şi sufletul, curăţia inimii dobândită – ca să nu spun sfinţenia, pe care o porunceşte Domnul: „Fiţi sfinţi!”. Aşa că nu foamea ne va apropia de Domnul, ci pornirea curată a inimii ce doreşte înfrânarea pentru a se desăvârşi. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48) spune Mântuitorul nostru. Cândva, un francez spunea că nu există altă tristeţe pe lume decât aceea de a nu fi sfânt! Iar sfinţenie, sau îndumnezeire, fără post şi rugăciune, nu cred că se poate. Adam a pierdut Raiul fiindcă n‑a respectat porunca postului. Să nu cumva să credem că vom dobândi Paradisul fără înfrânare. Sau fără rugăciune. Postul fără rugăciune era numit de părinţii din vechime, „postul demonilor”, pentru că nici ei nu mănâncă, însă nici nu se roagă. „Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa”, spune sfântul Ioan Hrisostom. Adam a ieşit din Rai pentru că nu s‑a înfrânat – fructul oprit era frumos la vedere, dar cât de ucigaş i‑a fost rodul! Poate că postul ne va ajuta să revenim în Paradis!

 

– Părinte, Sfântul Siluan spune că a te înfrâna de la bucate înseamnă să te ridici de la masă înainte de a‑ţi dispărea dorul de rugăciune. Ce părere aveţi despre un astfel de post?
– Există şi înfrânarea chiar de la cele îngăduite. Pentru că şi cumpătat fiind şi mâncând de post, de vreme ce eşti prea sătul, inima nu‑ţi mai dă ghes la rugăciune. Mai apare o problemă la cei care fac din post o virtute şi îşi pierd plata nevoinţelor lor, pentru că „ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc”.  Aceştia însă „şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.( Matei 6,16-18). Şi creştinul să postească cu toate cele cinci simţuri, să nu se înfrâneze numai de la bucate, ci şi de la gânduri păcătoase şi să‑şi păzească inima de răutate. Că „postul cel adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri, cât în lepădarea de păcate“, spune sfântul Hrisostom. Iar de vrei ca postul să te ridice la cer, trebuie neapărat să‑l însoţeşti cu milostenia şi rugăciunea. Iată ce‑i spunea Arhanghelul Rafael lui Tobit: „Mai mult preţuieşte rugăciunea cu post şi cu milostenie şi cu dreptate, decât o bogăţie cu nedreptate”.

 

– Aşadar, înţelept ar fi pentru creştin să nu uite, mai ales în timpul postului, că tot ceea ce este peste măsură, de la diavolul este! Şi dobândind astfel dreaptă socoteală, va şti să se‑nfrâneze de la orice pornire păcătoasă.
– Trebuie mult discernământ mai ales în a şti să unim voia noastră cu voia lui Dumnezeu, pentru îndumnezeirea şi mântuirea noastră. Şi cred că nu putem dobândi această virtute, decât pornind de la un cuget curat. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: “Putem osteni cu generozitate în lupta virtuţii, putem posti, putem priveghea şi practica orice fel de nevoinţă; totul este în zadar dacă nu luptăm să ne facem o inimă fără răutate”. Şi mai trebuie adăugată multă rugăciune.

 

– Vin data viitoare părinte, să povestim despre rugăciune. Acum, la sfârşit, fiindcă e vorba de Postul Paştelui, să‑l parafrazăm doar pe părintele Sofian, care spunea:„Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoa­re omul, ci să potolească patimile din noi”.
– Să ne învrednicească bunul Dumnezeu să punem început bun în acest post, ca să putem întâmpina sfântă Învierea Sa cu pace şi cu bucuria mântuirii întipărită‑n sufletele noastre!

 

Lumea Monahilor anul III, nr. 3 (21) Martie 2009

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *