LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Dialog între părintele Cătălin şi Părintele Protopop Gheorghe Colţea

Share
Sfântul Mormânt. Aceste două cuvinte ne duc cu gândul la mormântul Celui care a biruit moartea „cu moartea pe moarte călcând”, cum spune imnul „Hristos a înviat!”, la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar nu despre acest mormânt este vorba, ci despre altul, despre mormântul părintelui Arsenie Boca, un părinte iubit de mulţi credincioşi români, care se află la Mănăstirea Prislop din jud. Hunedoara. În cadrul unei emisiuni realizate în Studioul Teritorial „Sfântul Andrei Şaguna” Radio Trinitas din Sibiu, Părintele Cătălin a purtat un dialog cu Părintele Protopop Stavrofor Gheorghe Colţea, Protopop al Protopopiatului Bran-Zărneşti, pe tema mormântului părintelui Arsenie şi despre primul pelerinaj al Părintelui Protopop Gheorghe Colţea la mormânt, dar vă las pe voi, dragi cititori, să-l cunoaşteţi pe Părintele Protopop prin propriile cuvinte şi trăiri.
Pr. Cătălin Dumitrean: În aceste zile încărcate de lumina Învierii o să vă propun o discuţie despre un mormânt. Paradoxal, după Înviere, sub auspicile bucuriei, stă mai luminos ca niciodată şi întotdeauna e luminos, mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop, pe care împreună, prin pronia divină din înţelesurile cele ultime ale lui Dumnezeu şi intime, spunem noi, am avut şansa deosebită de a-l vizita împreună chiar în Săptămâna Luminată, într-o frumoasă zi, spunem noi, pentru noi, deşi ploua afară, de miercuri. Vă rog să spuneţi căteva cuvinte despre această zi, despre această întâlnire.
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Aş dori ca să ştie dragii noştri ascultători că noi nu avem prestabilită tema emisiunii, şi vreau să vă spun că sunt surprins de tema la care mă provocaţi. Şi când aţi spus că vom vorbi despre un mormânt, vă mărturisesc că prima dată m-am dus cu gândul la mormântul părinţilor mei. Pentru că foarte des eu vorbesc despre acel loc sfânt, foarte sfânt pentru mine. Câteodată, în mărturisirea mea, spun că face parte din locurile sfinte ale mele. Dacă mă întreabă cineva dacă merg la locurile sfinte, îi spun cu mare încredinţare „Da, mă duc la locurile sfinte”, „Când mergeţi, cu ce mergeţi şi cât de des mergeţi?”, se miră că aşa de des şi la urmă îi spun „Nu te mira. Locurile sfinte ale mele sunt locurile mormintelor părinţilor mei.” Merg la ele ca într-un pelerinaj. Şi tot cu prilejul altor emisiuni, am spus că în fiecare an de când mi-au murit părinţii, prima dată a murit mama, după aceea tata, ziua de Paşti, este nelipsită de la căpătâiul părinţilor mei, este ziua Învierii, este ziua în care eu, preotul, am conştiinţa că Hristos dăruieşte înviere celor din morminte şi sunt nelipsit de la mormintele lor, şi şi în acest an am fost, după-masă în ziua de Înviere, cu soţia şi cu cei doi copii, m-am dus cu toată familia să mă întâlnesc cu tata şi cu mama, am mâncat acolo o bucată de cozonac, lângă mormânt, şi un ou roşu. Aşa am format o comuniune ca şi când am fi împreună aievea, să spunem noi, eram în duh, într-o realitate duhovnicească împreună cu ei, dar am simţit că putem să formăm comuniune şi cu cei din lumea de dincolo, dragii de ei, Dumnezeu să-i odihnească şi să îi strige precum pe Lazăr, să-i strige de la moarte la viaţă şi să-i ia de pe pământ la cer. Aceasta este dorinţa noastră pentru cei dragi ai noştri şi vă spun că acum tebuie să vorbim despre un alt mormânt, despe mormântul părintelui Asenie Boca. De foarte multă vreme am nutrit, am dorit ca să ajung la mormântul acestui sfât părinte, pe care eu personal nu l-am cunoscut. L-am cunoscut doar din mărturisiri, din vorbele altora, dar pe care tot mai mult l-am îndrăgit, cred că o dată cu enoriaşii din Moeciu de Jos, cu enoriaşii parohiei mele. La tot mai mulţi, cu trecerea timpului, am observat în case, mai ales cu prilejul sfeştanilor, al slujbelor de casă pe care le săvârşim, pozele multiplicate ale părintelui Arsenie Boca. Fac o paranteză să spun că toate pozele acestea îl înfăţişează pe părintele când era tânăr. Ceea ce m-a fascinat la aceste poze este privirea. Este o privire pătrunzătoare şi transmiţătoare cu două sensuri: când privesc ochii părintelui în poze, şi chiar de curând a fost un reportaj de televiziune, pe Antena 3, despre părintele Arsenie Boca, şi era dată acestă poză, mărită obiectiv, observ că din ochii părintelui pleacă spre oameni ca nişte raze extraordinare, pătrunzătoare, dar în acelaşi timp, eu pot să privesc prin ochi lumea de dincolo. E foarte interesant acest lucru. Deci ei nu au doar o direcţie, dinspe părintele spe noi. O să mai întrebaţi şi pe alţii ce părere au despre ochii părintelui de pe acele poze. Părerea mea aceasta este, că sunt nişte ochi cu dus-întors, se spune, sau nişte ochi care separă două lumi, lumea de dincoace şi lumea de dincolo. Lumea de dincoace de ochi, de la el spre noi şi lumea de la ochi spre Dumnezeu, spre o împărăţie infinită. Au un infinit şi încolo şi încoace. A fost mărturisirea mea aceasta.
Am dorit foate mult ca să ajung la mormântul părintelui. Înt-adevăr noi ştim că o învăţătură foate interesantă a Bisericii, luată din Sfânta Scriptură, „credinţa se învaţă din auzite”, iar de aceea se şi face propovăduire. Îl propovăduim pe Dumnezeu pentru ca oamenii auzind, să-L primească pe Dumnezeu, să creadă în Dumnezeu. Chiar în Sfânta Scriptură sunt anumite locuri în care se spune „şi pentru cuvântul lor au crezut”. Adică pentru că au auzit cuvântul celor care vorbeau ceilalţi au crezut. Şi foarte interesant este, mai mult decât atât, în urma cuvântului Sfântului Apostol Petru 3000 de oameni, în ziua Cincizecimii, s-au botezat formând, cum spune istoria Bisericii noastre, prima comunitaate care L-a mărturisit pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, prima comunitatea care poate să fie denumită fundamentul Bisericii creştine. Şi de aceea spun eu, eu am auzit de la ceilalţi, inclusiv de la dvs., părinte Cătălin, e prima dată când vă încredinţez că dvs. aţi fost un apostol, un propovăduitor spre mine, al părintelui Asenie, foarte multe lucruri le-am auzit de la dvs. în discuţii particulare cu ani în urmă. Ele s-au aşezat în sufletul meu, încet, încet, ca o construcţie spirituală, cărămidă peste cărămidă. Am auzit de la mai mulţi oameni vorbindu-se despre părintele şi în sufletul meu s-a născut această dorinţă, care şi ea a crescut tot ca o construcţie zidită, de a ajunge la mormântul părintelui. Nu aveam a cere ceva special, cu toate că, aşa cum ştiţi şi dvs., pentru că eu sunt un om foarte deschis şi comunic foarte direct, fiind diabetic, dependent de insulină, v-am arătat şi dvs, mi se înegrise unghia de la piciorul stâng, degetul mare, şi purtam de patru luni de zile această problemă, această îngrijorare, pentru că pentru un om care suferă de această boală, care e conştient de starea lui, de situaţia lui, de sănătatea lui şi mai ales că trăiesc într-un stres continuu, era o îngrijorare, dar nu am dorit ca să mă duc la mormântul părintelui Arsenie pentru a-i cere ceva. Am dorit ca să mă duc eu personal acolo, nu doream ca părintele să-mi dăruiască mie ceva.
Până la urmă ar trebuit să spun că parcă doream să-i dăruiesc eu ceva părintelui. Şi cred că am şi fost aşteptat de părintele, fac această mărturisire pentru că, vedeţi, în aşa fel am programat lucrurile, tot dvs. v-am mărturisit şi iată acum fac la radio public acest lucru. Înainte de Paşti l-am visat pe părintele Arsenie şi interesant că nu l-am visat aşa cum l-am văzut eu în pozele din casele credincioşilor, ci l-am visat ca fiind bătrân, cărunt, şi barba şi părul îmbătrânit, ţinându-mi piciorul meu în braţe, nevindecându-l, nu am visat că l-a vindecat, ci privind spre acel loc cu acea problemă îngriorătoare de sănătate, iar după aceea, cu atât mai mult, mi s-a întărit convingerea că trebuie să meg la mormântul părintelui. Dvs. ştiţi că la Paştele trecut, în 2011, primiserăm, într-un mod doar de Dumnezeu ştiut şi rânduit, darul de ai avea ocrotitori şi binefăcători, aşa îi numesc eu, pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, despre care am vorbit în multe emisiuni. Ei m-au ocrotit foarte mult şi cred că ei m-au şi îndemnat să am relaţii cu alţi sfinţă, primul dintre aceşti sfinţi, înainte de a fi canonizat, iată şi la părintele Arsenie înainte de a fi canonizat, am fost împins încet, încet să îmi creez o relaţie spirtuală deosebit de interesantă cu Sfântul Andrei Şaguna, mitropolitul Ardealului. Am mers până acolo încât, în colaborare cu sfinţii, sub supravegherea lor, am reuşit ca să facem acel obiectiv atât de important şi pentru credincioşii care se închină moaştelor Sfântului Andrei Şaguna, să-i facem racla în care să se odihnească trupul lui sfânt, relicvele sfinte pentru totdeauna, raclă care se găseşte în Catedrala Mitropolitană din Sibiu. După aceea l-am primit rugător şi ocrotitor pe Sfântul Andrei Şaguna în biserica din Meociu de Jos, în fiecare marţi seara, pe lângă Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae şi slujba Sfântului Ierarh Nicolae, care eeste ocrotitorul vechi, din 1762, al bisericii din Moeciu de Jos. Eu îl numesc ocrotitorul strămoşilor noştrii.
Am adăugat, cu binecuvântarea IPS Părinte Laurenţiu, căruia îi mulţumesc foarte, foate mult, pentru acest dar, pentru această binecuvântare, am adăugat ca ocrotitori bisericii din Moeciu de Jos pe Sf. Ierarh Andrei Şaguna şi pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, biserica din Moeciu de Jos devenind prima biserică de pe teritoriul României, încă din noiembrie, cu gramată arhierească, deci cu act arhieresc, pusă sub ocrotirea acestor sfinţi şi a mitropolitului Andrei Şaguna şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, să nu trec cu vederea şi să spun complet ideea, în fiecare marţi seara de la ora 18, cu binecuvântarea IPS-ului, avem un cult special în Moeciu de Jos, care coagulează, care adună la un loc cultul celor trei entităţi duhovniceşti, Sf. Nicolae, Sf. Andrei, mitropolitul Transilvaniei şi cultul Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, la care v-am invitat şi pe dvs., părinte, cu un grup de prieteni, şi şi pe dl. director consilier patriarhal de la Bucureşti, dl. Ciprian Olinici, ca marţi, în Săptămâna Luminată, pentru că Sf. Rafail, Nicolae şi Irina au fost martirizaţi marţi în Săptămâna Luminată, să ţinem împreună hramul bisericii din Moeciul de Jos, iar după aceea am spus, vom avea o continuare a acestei activităţi duhovniceşti, plecând miercuri dimineaţa spre mormântul părintelui Arsenie.
Pr. Cătălin Dumitrean: Permiteţi-mi o întrebare. În cadrul cultului, un moment foarte frumos este aprinderea succesivă şi stingerea succesivă a trei candele mari, care sunt reprezentative pentru fiecare patron, să spunem spiritual, cu amendamentul că cei trei sfinţi, Rafail, Nicolae şi Irina au o candelă întreită, să spunem aşa, consideraţi că mai lipseşte şi o a patra candelă acolo?
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Simt să vă spun acum, că pot să fac şi nişte glume, dar cu bun simţ, am început să le spun Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, vă rog să nu mai aduceţi niciun sfânt, pentru că acum doresc să-i fac loc părintelui Arsenie şi în racla care este comandată la Patriarhie pentru a fi aşezate moaştele Sf. Andrei, avem bucăţele din trupurile Sfinţilor Rafail şi Nicolae şi nădăjduiesc că într-un timp nu foarte îndelungat, biserica din Moeciu, datorită dragostei pe care o am eu faţă de părintele Arsenie, dar mai mult cred că mai mult pentru că dragostea noastră este smerită şi neputincioasă. Dragostea care ne-o poartă sfinţii va fi roditoare şi Sfântul Părinte Arsenie va dori să aibă o bucăţică din trupul lui în mijlocul Branului pentru că el a fost chiar iubitor al Branului, a şi stat la castelul Bran o perioadă, fiind duhovnicul principesei Ileana, şi am mai spus şi în alte emisiuni, chiar a pus piatra de temelie unei bisericuţe, ca o lacrimă spirituală în mijlocul Branului, lângă castel.
Pr. Cătălin Dumitrean: Ce s-a întâmplat cu unghia cea bolnavă?
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Miercuri am fost la părintele Arsenie.
Trebuie să vă spun că exact la o săptămână, miercuri săptămâna următoare, unghia cea bolnavă a căzut şi a rămas sub ea o unghie foarte, foarte curată ca a unui prunc nou-născut, pe care v-am arătat-o dvs. acum. Nu ştiu dacă aţi fost surprinşi, pentru mine este un lucru, nu-l pun în zona minunilor, pentru că minunile se fac, dar au şi rolul de a întări credinţa noastră. Nu doresc pentru alţii să aşeze această lucrare de vindecare a mea într-un timp extraordinar de scurt, şi ca să vă spun că aseară am primit invitaţie să merg din nou la mormântul părintelui din partea unui prieten care nu ştia că miercuri în Săptămâna Luminată am fost la mormâtul părintelui, şi îmi spune „Părinte, am fost în multe locuri împreună, vreau să vă propun ceva. Nu aţi dori să mergeţi cu mine la mormântul părintelui Arsenie, la Prislop?” Şi eu zic „chiar dacă am fost, mai merg negreşit.” Şi el crezând că am fost cine ştie când. După aceea îi spun că am fost săptămâna trecută  şi zice „A, păi dacă aţi fost săptămâna trecută, noi vrem să mergem săptămâna viitoare miercuri”, deci tot într-o zi de miercuri, la două săptămâni după călătoria pe care am făcut-o noi. L-am încredinţat că voi merge, i-am spus că trebuie să avem o rezervă, şi v-o spun şi dvs. că e bine să înveţe credincioşii acest lucru. Trebuie să ştim că doar dacă vor sfinţii şi dacă vrea Dumnezeu atunci putem ca să împlinim un gând bun al nostru, dar daca nu, oricât ar fi de accentuată dorinţa noastră, să ştiţi, omul propune şi Dumnezeu dispune. Adică se poate întâmpla ceva cu careva dintre noi pentru a nu ajunge acolo. Eu m-am bucurat că am putut ajunge la mormântul părintelui Arsenie.
Pr. Cătălin Dumitrean: Ce-aţi simţit în primul moment când aţi văzut mormântul pe viu?
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Eu v-am şi mărturisit dvs. atunci, acolo la Prislop. Părintele George, cu care am fost ştia această stare a mea duhovnicească pentru că noi am fost şi la Sf. Munte anul trecut şi la moaştele Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, în Grecia, şi dânsul ştie că mie Dumnezeu mi-a dat un „senzor” foarte interesant, folosesc un termen tehnic şi actual, simt când mă apropiu de ceva sfânt, de un loc sfânt, de o stare sfântă, de un timp sfânt, de o persoană sfântă. Sufletul meu îmi creează o stare duhovnicească de nedescris şi o bucurie interioară, care mă duce în starea de a plânge fără motiv. Câteodată îmi este jenă şi acum când fac această mărturisire, pentru că eu sunt un bărbat masiv, e ca o slăbiciune. Dar după aceea îmi creează o pace extraodinară, sunt ca un copil care a fost bătut de mama şi după ce plânge bine, îşi spală sufletul în lacrimi, după aceea are acea stare de suspin, suspină din când în când şi îi creează o pace care îl redă lumii normale. După ce a fost agresat este un timp de trecere, de la starea aceea de opresiune, de suferinţă la normalitate. Prima dată trece prin lacrimile acelea foarte multe, după aceea se opresc lacrimile şi este o nouă etapă a suspinelor şi după etapa suspinelor începe încet, încet, să treacă în normalitate şi uită. Deja seara se duce şi zice „mami, nu îmi dai ceva să mănânc?” sau „nu îmi dai nişte bomboane?” Uită. Deci suspinele acelea spală suferinţa. Cam aşa se întâmplă cu starea care mi-o dau mie locurile sfinte şi sfinţii. Am trăit-o şi în Sf. Munte şi în Grecia, şi aici în România, prima dată în 1995, când m-am închinat prima dată capului Sf. Ap. Andrei, la Iaşi. Nu credeam că se va întâmpla cu mine acest lucru. Am intrat în catedrală noaptea, era şi o răcoare extraordinară şi catedrala era plină de oameni, pachete de oameni care doreau să intre din afară spre moaşte. Mai ales la racla Cuvioasei Parascheva erau oameni stăpâniţi de duhuri rele care se trânteau pe jos, se tăvăleau şi scoteau nişte ţipete sfâşietoare care, să spunem în văzduhul catedralei, nu este un văzduh în catedrală, dar îl folosesc eu acest termen, adică în cupolele catedralei se spărgeau aceste ţipete sfâşietoare, parcă se loveau de zidurile catedralei şi mi s-a creat un fior extraordinar pe spate, care a ridicat ca într-o spaimă, dar nu era o spaimă rău făcătoare, ci tonifiantă, mi s-a ridicat părul în cap şi am început să plâng ca un copil apropindu-mă de capul Sf. Andrei, pe care să-l sărut. Era şi conştiinţa că mă apropiu de o parte din trupul unui ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, apropierea de Iisus Hristos, de Domnul, era foarte mare prin intermediul acestui sfânt.
Această stare am simţit-o în trei momente la Prislop. Deja de prima dată când am intrat acolo pe sub poarta aceea sculptată de părintele Arsenie, mi-am spus sufletului „da, e un loc sfânt”, i-am spus imediat sufletul  meu, dvs. nu v-am spus. Am intrat în bisericuţă şi am început să cântăm „Îngerul a strigat.” Dvs. m-aţi susţinut, şi părintele George, şi cred că aţi constatat că  vocea mea era foarte, foarte scăzută, nu? Era sănătoasă, parcă avea un tremur pentru că nu puteam să mi-o controlez din cauza stării. (Emotivitatea era  deosebită. Dar suna foarte frumos-Pr. Cătălin). Este posibil pentru că emoţia este întotdeauna frumoasă şi naşte frumos întotdeauna. După aceea, când am mers la mormântul părintelui, am ţinut cu tot dinadinsul să stau în genunchi în faţa crucii, şi am luat pe degetele mele untdelemn de la candela de la cruce, şi o parte dintre dvs. aţi venit lângă mine şi v-am miruit pe frunte. A fost un gest inspirat atunci, dar care pentru mine a râmas foarte, foarte important. Aceasta a fost călătoria de miercuri din Săptămâna Luminată la sfântul mormânt. Când zicem „sfântul mormânt” ne gândim întotdeauna la mormântul dn care a izvorât viaţă, la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos, dar trebuie să acceptăm ideea că dunt foarte multe morminte sfinte în care locuiesc trupurile oamenilor lui Dumnezeu.
Pr. Cătălin Dumitrean: Una din măicuţele care erau în biserică, a venit şi mai, să spunem noi, cu vocea domoală, mai cu o mică mustrare,  a încercat să sublinieze că dacă vorbim despre părintele Arsenie, să vorbim şi de Prislop. Şi vreau să spun pe această cale că, în toate emisiunile noastre radiofonice, am pomenit numele Prislopului, nu există nicio conspiraţie împotriva Prislopului, dimpotrivă, am stat de vorbă şi am fost primiţi cu foarte multă dragoste de către maicile de acolo, care, din păcate spun, nu erau informate de demersul Radio Trinitas şi prin acesta iată, de cele ale Patriarhiei Române de a da undă verde, din totdeauna a fost de fapt această undă verde, doar că nu am avut noi răspunderea necesară ca redactor să abordăm subiectul părintele Arsenie Boca. Nimeni nu se opune acestui subiect, este un subiect deschis, este un subiect care îşi are valoarea lui şi îi rugâm pe radio-ascultătorii noştri să nu mai împrăştie zvonuri în ţară că ar exista un complot împotriva părintelui Arsenie Boca şi al canonizării. Dimpotrivă, oferim şi o adresă de e-mail, adresa personală, e mai bine aşa, pentru a strânge dovezi pentru canonizarea părintelui Arsenie Boca, dumitreancatalin@yahoo.com. Este necesar lucrul acesta de precizat, pentru a stopa mistificarea unui astfel de demers care este pozitiv, care este în favoarea întregii Românii şi pentru cei de la Prislop, pe care îi iubim şi cărora le mulţumim şi eu şi Părintele Protopop, pentru că ne-au primit cu multă dragoste la mormânt.
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Aş dori ca să spun, important nu este ce facem noi pentru părintele Arsenie, ci ceea ce face părintele Arsenie pentru fiecare dintre noi. Important este ca ceea ce facem şi noi să facem cu bună conştiinţă şi cu o conştiinţă creştinească, cu dragoste de Dumnezeu şi cu respect faţă de oamenii lui Dumnezeu, de sfinţii lui Dumnezeu, de care eu sunt tot mai conştient. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îmbogăţit acestă conştiinţă şi cunoştinţă despre sfinţi pentru că, mărturisesc, că în tinereţile mele, cum spune psalmistul David, am avut şi eu îndoielile mele. Dar e foarte important ca omul să se schimbe pentru că schimbarea omului este trecere din treaptă în treaptă, din etapă în etapă, spre desăvârşire, spre împărăţia lui Dumnezeu şi înseamnă că dacă n-am rămas aşa cum am fost, înseamnă că, pe de-o parte, m-a iubit Dumnezeu şi mi-a dat şansa shimbării, şi, în acelaşi timp, că viaţa te învaţă foarte, foarte multe lucruri la care nu te-ai aşteptat niciodată. Eu am devenit un mare cinstitor şi un recunoscător al sfinţilor.
Este foarte important acest lucru pentrun că, vedeţi, în lume există această îndoială, or avea o lucrare sfinţii sau n-au lucrare sfinţi? Este o invenţie a Bisericii sau este o realitate? Doresc să le spun oamenilor că este o realitate şi la cei care se îndoiesc acum vreau să le promit ceva, că vor prinde o perioadă a vieţii în care nu se vor mai îndoi. Şi vor privi în urmă şi o să le pară rău despre acea perioadă sau, referitor la acea perioadă în care se îndoiau. Sigur că mănăstirea Prislop este foarte importantă în iconomia tuturor problemelor legate de părintele Arsenie Boca. Este un loc pe care l-a iubit părintele, pentru că aşa cum spuneam, şi a merge noi în pelerinaj la ei, la întâlnirea cu ei, se face în voia lor şi a lui Dumnezeu spre mânuirea noastră. La fel şi părintele a iubit acel loc şi locurile în care a vieţuit, şi închisoarea prin care a trecut. Mergem la mormântul părintelui şi sărutăm cu evlaie pământul de deasupra lui. Ce interesant. Urmaşii torţionarilor de odinioară, care îl băteau în închisori pe părintele, acum fac pelerinaj la mormântul părintelui şi vor să fure pietricele de acolo să le pună în săcuţi, să le poarte la piept. E paradoxală existenţa noastră, a oamenilor. Dar vroiam să vă spun un lucru, că tare interesant ar fi să căutăm locurile în care a fost închis părintele, în care a pătimit.
Pr. Cătălin Dumitrean: Facem un apel la martorii oculari să ia legătura cu noi, aici la Sibiu, cu Părintele Protopop Gheorghe Colţea, de la Protopopiatul Bran-Zărneşti, pentru a putea să identificăm, să invităm la emisiunile noastre. Ne vom deplasa chiar noi pentru a-i înregistra, dar pentru aceasta trebuie să ne ascultaţi.
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Mă scuzaţi că vă întrerup. Doresc ca să nu trăiesc un moment penibil. Ştiţi de ce? Pentru că sfinţii sunt sfinţi prin ei înşişi şi se impun de la sine, nu este nevoie să căutăm noi argumente în a canonoza pe cineva şi nu este nevoie să inventăm.  Mă iertaţi.
Pr. Cătălin Dumitrean: La urma urmei aşa e. Dar dosarul trebuie să aibă şi nişte file scrise, dar aveţi dreptate părinte, aşa este. La urma urmei n-ar avea părintele Arsenie nevoie de niciun altfel de argument.
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: Şi să ştiţi că, canonizarea nu este a oamenilor, chiar dacă se face prin oameni. Aşa îmi place acea idee că oamenii sunt intrumente în mâna lui Dumnezeu. Nu ei decid, ci Domnul Dumnezeu Cel iubitor al sfinţilor şi Care este minunat întru sfinţii Săi şi pe Care noi Îl rugăm, pe sfântul nostru ocrotitor să-l rânduiască şi în calendarul Bisericii sale pentru că Hristos Domnul este capul Bisericii şi Hristos Domnul iubindu-l pe sfântul Arsenie, părintele Arsenie, cu siguranţă va asculta şi rugăciunile noastre, va zice: „şi ei îl vor pe părintele şi ce bine că îl vor”, nu? Unii doresc actori din filme,nu? Mai ales unii din telenovele. Noi ne-am ales modele sfinţii şi mulţi credincioşi care ascultă Radio Trinitas şi-au ales modele. Aceasta e viaţa noastră. Interesant este că noi cu cât îmbătrâni, ne părăsim modelele încercând să furăm modelele altora, pe Armando din telenovelă, ci cei care acum îl privesc pe Armando vor uita de Armano i vor veni la părintele Arsenie Boca atunci când vor îmbătrâni pentru că îi vor apuca durerile trupului şi gândul că viaţa e pe sfârşite şi Armando rămâne departe. Ei nu-şi vor putea întine mâinile către Armando.
Pr. Cătălin Dumitrean: Rămâne o iluzie.
Pr. Protopop Gheorghe Colţea: O iluzie, da. Şi o pierdere de timp
Acesta a fost dialogul dintre Părintele Cătălin Dumitrean şi invitatul său, Părintele Protopop Stavrofor Gheorghe Colţea, Protopop al Protopopiatului Bran-Zărneşti, despre mormântul Părintelui Arsenie, un mormânt la care mulţi dintre români merg în pelerinaj, şi cu siguranţă mulţi dintre voi, dragi cititori, aţi fost acolo. Iar dacă nu aţi fost, puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu şi rugaţi-vă Părintelui Arsenie să ajungeţi la mormântul sfinţiei sale, măcar o dată în viaţă.

Magda Muntean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *