LOADING

Type to search

Marii duhovnici ai neamului

Experienta harului, cu parintele Rafail NOICA

Share

Să dea Dumnezeu să fie spre bucurie şi, mai ales, spre împlinire… Părintele meu duhovnicesc, Părintele Sofronie – despre care cred că toată lumea ştie acum -spunea că cuvântul are rădăcini metafizice… Ce e cuvântul? Învăţasem la şcoală ceva de genul: cuvântul este o alcătuire de sunete prin care transmitem informaţii.

Ce înseamnă că are rădăcini metafizice? Cuvântul naşte dincolo de lumea fizică, până şi dincolo de mintea asta omenească care depinde de un creier fizic, un fel de calculator biologic. În realitate, cuvântul este de la Dumnezeu şi, în Dumnezeu, Cuvântul este Persoană, este Fiul Tatălui, este Cel care s-a întrupat cu numele Iisus, Hristosul – adică Unsul lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta, că o Persoană este Cuvânt? Încă nu ştiu şi rămâne să înţelegem din ce în ce mai adânc lucrul acesta, dar măcar asta înţelegem, că dă o mult mai mare importanţă acestor sunete pe care le emitem şi prin care ne înţelegem unii cu alţii. Ce este cuvântul proorocesc?

Acest pro înseamnă acelaşi lucru şi în slavonă şi în greacă – e vorba de: mai înainte grăi, grăire mai înainte. Poate că omul a fost impresionat că cineva dintre oameni a putut să vorbească despre „ce va să fie”, despre care nimeni dintre oameni nu poate să cunoască. De aceea, acest cuvânt a primit o astfel de denumire. Însă, cuvântul proorocesc trebuie înţeles mult mai larg. Au putut grăi despre cele viitoare proorocii fiindcă au primit cuvânt de la Dumnezeu, de dincolo de zidirea asta limitată. Iar Dumnezeu ştie toate, şi trecutul şi viitorul, dintru început şi până în sfârşit, şi dincolo. Omul, primind cuvânt de la Dumnezeu, poate grăi şi de cele viitoare. Sau, ca Moise, poate grăi şi de cele din trecut. Astăzi, ştiinţa ne prezintă Scripturile altfel decât au crezut oamenii, altfel de cum au crezut părinţii noştri, dar, într-o mare măsură, este şi o aberaţie, adică o pierdere a adevăratei credinţe. Credinţa, lumea credinţei rămâne uimită cu câte amănunte putea să vorbească Moise despre viaţa părintelui lor Avraam (care trăise cu 400 de ani înainte de ei) şi a refăcut o istorie a poporului evreu, care, cu siguranţă, în mare măsură se pierduse după 400 de ani în Egipt. Evreii poate îşi mai aminteau când spuneau: părinţii noştri şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, dar cine au fost ei, probabil că rămăsese o memorie pe post de legendă şi chestii din astea popularizate şi stilizate, să zicem. Moise merge mai departe şi ne grăieşte despre toate cele de la facerea lumii.

Cuvântul proorocesc, în sensul lui larg, este cuvânt care vine omului de la Dumnezeu, cuvânt care se dă în stare de rugăciune.

Şi rugăciunea trebuie înţeleasă într-un sens larg, nu numai faptul de a face ceva, de a zice ceva, ci o stare în care Dumnezeu găseşte pe om primitor şi poate pune în inima lui cuvântul dumnezeiesc şi multe alte lucrări – minuni, cum le numim – pe care întâi proorocii le-au făcut şi, mai ales, Dumnezeu întrupat ca Om – Iisus Hristos – iar, după aceea, sfinţii, până astăzi. Zilele acestea am auzit de nişte minuni. Îţi stă mintea în loc de ce se poate întâmpla. Nu mă miră că sunt atâţia necredincioşi, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu este curat, de necrezut, dar de necrezut minţii stâlcite a omului după cădere. Dar, într-un alt sens, noi, credincioşii, putem să nu le numim nici măcar minuni, minunile de necrezut, căci ele sunt firescul unei firi de unde am căzut, unde trebuie să ajungem şi de unde trebuie să mergem mai departe, până la şederea de-a dreapta Tatălui, călătoria pe care ne-a săvârşit-o Iisus ca Om. Deci, Cuvântul proorocesc este cuvânt venit de la Dumnezeu şi aş zice că, probabil, toţi marii sfinţi filocalici, toată cultura filocalică ne spune în diferite feluri acelaşi lucru pe care ni-l spune şi Sfântul Siluan, când zice – în conversaţia lui cu un alt mare sfânt al Rusiei, al Caucazului, Stratonic: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, şi tot Sfântul Siluan răspunde că ei grăiesc numai ce le dă Duhul Sfânt. Aceasta este desăvârşirea! Iar Sfântul Serafim zicea: „Când vorbeam din capul meu, erau şi greşeli”; şi se înţelege că atunci când vorbeşte de la Dumnezeu, greşeli nu mai sunt. Sfântul Siluan adaugă: „Greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”.

Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…

N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” .

Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţinde „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se   exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă.

„Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.

Astăzi vei fi cu Mine în rai

Mulţi m-au întrebat: cum să ţii mintea în iad? Nu este, în primul rând, vorba de asta, ci este faptul de a înţelege ce înseamnă: „Nu deznădăjdui!”. Bieţii oameni sunt înfricoşaţi că, pe lângă alte păcate pe care le fac, au şi sentimente de deznădejde, care nu sunt bune. Nu e doar faptul că nu avem voie să avem aceste sentimente, dar Dumnezeu vrea să ne mângâie cu cuvântul acesta, să ne arate că şi dacă vezi că te afli în fundul iadului, nici chiar atunci să nu deznădăjduieşti… Care e fundul iadului? Sfântul Siluan îl descrie când zice: „Acolo voi fi aruncat, acolo veşnic voi petrece în flacăra asta întunecată şi veşnic voi plânge. Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu? Unde eşti viaţa mea? Unde eşti lumina mea?”. Însă, nici el nu pune capăt zilelor lui, fiindcă a înţeles prin cuvântul lui Dumnezeu („Nu deznădăjdui”) nu interdicţie prin care trebuie să te străduieşti să nu mai simţi nici un fel de deznădejde, ci, din contră, o mângâiere.

Adică: observă unde eşti (cu mintea în iad), fii tu realist despre tine însuţi, vezi că viaţa te-a învăţat ceva: că tu eşti străfundul iadului şi ieşire nu este, însă „nu deznădăjdui” – este glasul Atotputernicului care face o făgăduinţă. Ce făgăduinţă? Încă nu ştia. Dar a primit-o ca o făgăduinţă, ca o mângâiere. Deci, pot să contemplu realitatea mea de iad („singur voi fi aici şi singur voi pieri”, cum zicea Sfântul Antonie, Sfântul Pimen şi alţii) iar acest „nu deznădăjdui” trebuie să-l iau ca o mângâiere, ca o putere de a contempla realitatea de acum (iadul). Ce va face Dumnezeu şi când va face voi vedea. Deocamdată o să trăiesc ca nevoinţă această primă parte a cuvântului lui Dumnezeu („ţine-ţi mintea în iad”) şi o să mă socotesc a fi aşa cum mă văd, fără să încerc de acum să-mi închipui că sunt altceva, nici să încerc prin a mea putere să ies din starea în care sunt, ci, de acum, contemplând ceea ce sunt, real, ca să mă cunosc (toată Filocalia spune: „Cunoaşte-te, omule!” şi vechii filosofi păgâni greci spuneau că „cel mai mare lucru este să te cunoşti pe tine însuţi”), am răgazul să contemplu până şi această ultimă stare, de ultimă deznădejde, fără să am nevoie să deznădăjduiesc! Dumnezeu nu-mi interzice, ci îmi spune: nu-i nevoie, fii liniştit! Sfântul Siluan ne dă mărturia spunând: „Am început să fac precum m-a învăţat Hristos. Mintea mi s-a curăţit şi Duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. Nu-l vedem scos dintr-un iad şi pus într-un rai, nu vedem nici o schimbare exterioară, ci starea în care era, fiindcă a făcut ascultare lui Dumnezeu, cu îndrăzneală şi cu încredere în El, dintr-o dată i s-a preschimbat din stare de iad în stare de rai. Deci, din starea de iad a ajuns în starea de rai. Recunoaştem pe acelaşi Dumnezeu care, pe Cruce fiind, tâlharul i-a zis – luminat, poate, de însăşi spovedania lui – „Noi primim răsplata faptelor noastre, dar Omul acesta nevinovat este”.

Mă întrebam dacă nu chiar această spovedanie l-a luminat ca să poată striga: „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta!”. „Când vei veni întru Împărăţia Ta” – cine ştie când va fi asta?… Răspunsul lui Hristos a fost: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Şi cu Siluan vedem aceeaşi mişcare. A primit cuvântul „şi nu deznădăjdui” ca o mângâiere şi ca o făgăduinţă a lui Dumnezeu şi s-a hotărât în clipa aceea să-şi trăiască nevoinţa „liniştit” – aş zice, poate mai curând, cu o oarecare pace; poate aceea este pacea lui Hristos pe care o dă nu cum o dă lumea. Şi, de abia a început şi mintea i s-a şi curăţit („astăzi”), i s-a curăţit de năvala gândurilor iadului… Ce este curăţirea minţii? Tot gândul este un duh ce poate veni din duhul omului, poate veni de la Dumnezeu, sau din lumea dumnezeiască – îngeri, sfinţi, sau de la lumea de jos, cea căzută, cea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu – ceea ce era şi cazul cu Siluan, că nu se putea ruga de năvala, de bruiajul gândurilor iadului, pe care 15 ani de nevoinţă cumplită (el fiind un „uriaş”, duhovniceşte) n-a putut să-l izbăvească. Şi acum, un cuvânt şi imediat a ieşit din această stare.

Nevoinţa prin care nu ne pierdem harul!

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – de ce l-am numit cuvânt cu precădere proorocesc şi, poate, culmea cuvântului proorocesc? Pentru că acest cuvânt, drept înţeles şi drept trăit, face ca experienţa harului să înceteze a mai fi experienţă. O experienţă o ai, o pierzi, vine, pleacă – parcă pleacă mai mult decât vine, când e vorba de har (trăim zeci de ani în ce pare a fi o inexistenţă – cum zic necredincioşii lumii – a lui Dumnezeu). Dacă din neobişnuinţa omenească de a trăi în legile harului (dacă putem zice aşa, harul fiind tocmai depăşirea legii), încă mai păcătuieşti (şi scrie Siluan însuşi: pentru o mică privire mai rece către aproapele, o mică mişcare a minţii sau a inimii împotriva aproapelui), te trezeşti cândva că eşti fără har. Harul nu agresează pe om, nu deranjează, nu fuge de la tine cu trăsnete şi cu tunete, nu te deranjează. Doar cândva te trezeşti că nu-l mai ai, se duce cu aceeaşi subţirime cu care şi vine, înainte să ştii ce s-a întâmplat şi, în mare simplitate. Cei care nici nu ştim să recunoaştem harul, nu-l recunoaştem, nu ştim că avem har. O să ştim când îl pierdem, o să ştim că avusesem ceva care nu era de-a firii ăsteia. De acum, când se trezea Siluan fără har îşi dădea seama de păcat. Prin această mişcare a pocăinţei îşi ţinea mintea în iad, adică îşi amintea realitatea care este el. Dar, fără a se încrede în iad, în realitate, mai mult decât a se încrede în cuvântul lui Dumnezeu, imediat se transforma starea lui de pierdere de har în revenirea harului. Harul a început să înceteze a deveni o experienţă şi a reînceput a deveni firea omului, firea lui Adam de unde a căzut prin neascultare, firea noastră, pe care, câteodată, nici n-o bănuim. La acest cuvânt toţi marii nevoitori au ajuns. Părintele Sofronie spunea că aceasta este o nevoinţă. Este tocmai culmea nevoinţei, dincolo de care, pentru om, nu mai există altă nevoinţă. Este culmea nevoinţei pentru că prin ea ai ajuns la ţelul pe care îl căutai: unirea cu Dumnezeu şi petrecerea, din ce în ce mai necontenită în lumea care ne aşteaptă.

Aş zice, în termenii în care am mai vorbit şi alte ori, că gestaţia noastră pământească de la naştere şi până la mormânt (primul stagiu fiind pentru venirea în lumea aceasta, al doilea stagiu pentru trecerea în cealaltă) s-a săvârşit. Avraam a avut 120 de ani când a murit. Sfântul Antonie cel Mare a avut 105 ani, iar un monah, un nevoitor rus (care fugise de la Valaam când a fost bombardat în timpul războiului şi a întemeiat Noul Valaam în Finlanda), avea 110 ani şi zicea că Dumnezeu l-a uitat. Siluan moare la 72 de ani, relativ tânăr. La  genul de om care era, la bărbatul puternic care era, ar mai fi putut trăi vreo 20 de ani cel puţin. Dar cred că, săvârşindu-şi călătoria sau gestaţia, poate că a mai rămas în lumea aceasta ori ca să se desăvârşească, ori până a putut lumea să-i primească mărturia. Lumea, respectiv Părintele Sofronie, care pare să fie singurul din preajma Sfântului Siluan căruia a putut să-i încredinţeze scrierile lui. Sunt scrieri simple, aşa cum ştiţi din cartea: „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, cuvinte simple, dar adânc teologice, aşa încât troparul care i s-a compus lui Siluan la proslăvirea lui îl numeşte „de Dumnezeu cuvântătoriu teolog”, dar şi „cel mai duios între cuvântătorii de Dumnezeu” (în greacă „cel mai dulce între cuvântătorii de Dumnezeu”).

Esenţa iadului: neascultarea şi deznădejdea

Cuvântul lui Siluan („Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”) e mai desăvârşit teologic fiindcă nu e numai un cuvânt pe care-l poate trăi şi înţelege un om, doar el înţelegând ce trăieşte acolo… Înainte să ştiu de Sfântul Siluan, îl citisem pe Sfântul Antonie. Era pentru mine o taină cum putea Sfântul Antonie să trăiască faptul că el era osândit – şi singurul osândit – şi nu deznădăjduia. Cum putea Sfântul Pimen, Sfântul Sisoe şi alţii să zică şi să trăiască ceea ce ziceau? Pe mine mă deznădăjduiau cuvintele astea. Cu Siluan descoperim ceva din  „mecanismele” mântuirii sau, mai bine zis, din gândirea lui Dumnezeu, din atotputerea lui Dumnezeu. Cred că se cunoaşte  şi în România  faimoasa  carte  a lui Dante, din Evul Mediu european: „Infernul” (Iadul). În Apus e foarte renumită. E vorba de o poveste a unui suflet, a unui creştin condus de îngerul lui păzitor prin tărâmurile iadului. Îngerul îi arată tot ce se petrece acolo.

Nu e şi nu cred că pretinde o experienţă adevărată. Este un romancier creştin, cred. În Apus toţi ştiu citatul (din această carte) de pe poarta iadului: „Părăsiţi orice nădejde toţi cei care intraţi aici”. Iată însă că Dumnezeu zice „Nu, n-o părăsiţi, nu-i nevoie să deznădăjduiţi”. Asta este esenţa iadului: deznădejdea. Dar dacă nu ascultăm de glasul iadului şi ascultăm de glasul Făcătorului, putem zice că iad nici nu există. Dumnezeu iad nu a făcut. Iadul este rezultatul neascultării zidirii. O sfântă spunea că la Judecata de Apoi vor fi două tabere: unii care vor fi zis lui Dumnezeu cândva în viaţa lor „facă-se voia Ta” şi ceilalţi, cărora Dumnezeu le va zice „facă-se voia ta”. Voia mea este iadul. Şi dacă învăţ „în Duh şi în adevăr” să fac voia lui Dumnezeu (nu un fel de disciplină; trecem şi prin asta, dar trebuie să creştem în ele şi să mergem dincolo, să înţelegem „în Duh şi în adevăr” toate lucrurile: „că Duh este Dumnezeu şi Adevăr este unul din numele lui Hristos”), vom vedea că ascultarea lui Dumnezeu, chiar atunci când pare să ne prigonească mai rău, este spre desăvârşirea noastră. Ce poate fi mai cumplit ca după 15 ani de atâtea nevoinţe (cum a avut Sfântul Siluan, căci în fiecare noapte nu dormea mai mult de 2 ore pe un scăunel fără spetează), să audă de la Dumnezeu: „Ţine-ţi mintea în iad”, adică rămâi tu acolo, în iad. Ce poate fi mai cumplit decât asta? Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu zice asta, paradoxal pentru gândirea omului căzut, atunci acela e raiul, cum s-a adeverit în cazul Sfântului Siluan. „Împărăţia  lui  Dumnezeu”  este  a zice  lui Dumnezeu  –  şi să ne dea  Domnul  cu  adevărat înţelegerea asta, să putem să zicem şi noi deplin cândva în viaţa noastră – „Doamne, facă-se voia Ta!” în orice împrejurări, în orice stare am fi, cum zicea Hristos, ca Om, în Ghetsimani, dus până la capătul putinţei Lui şi dincolo. Până şi El s-a rugat Tatălui: „Părinte, toate sunt cu putinţă Ţie. Treacă paharul acesta de la Mine! Şi, totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta”. Asuda de acum stropi de sânge. Un medic ar fi descoperit că, clinic vorbind, acela era momentul când, omeneşte, ar fi trebuit să moară Hristos.

Ceva în Trupul Lui a cedat şi, de aceea, a asudat stropi de sânge. Chiar şi atunci dragostea Lui pentru Tatăl a fost aşa încât a zis:  „Totuşi, voia Ta”. Mai târziu, pe Cruce, după ce a putut să strige, pe de o parte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, poate, în câteva minute, să zică: „Părinte, în mâinile tale Îmi încredinţez Duhul”. Părintele acesta, Dumnezeul acesta, Care L-a părăsit, mai are încă încredere în El? Da, mai are încredere în El. Şi-I încredinţează Duhul în clipa morţii. Cineva analizează: nu I-a căzut capul pentru că a murit, ci de bunăvoie a plecat capul şi şi-a dat Duhul. Evanghelia Sfântului Ioan precizează momentul când Iisus a spus: „Stăpânire am a-Mi pune sufletul şi stăpânire am să-L iau înapoi, această poruncă am primit de la Tatăl”. Şi pentru Omul Iisus era tot voia lui Dumnezeu şi nu voia Lui omenească. Intenţionat Îl pomenesc de multe ori pe Iisus ca Om, căci subliniez Omul; Dumnezeu Atotputernic nu m-ar atinge, că Dumnezeu poate orişice. Prefer să văd dacă aşa ca Om poate să facă ceea ce mă uimeşte. Aşa este pe de o parte mai uimitor, pe de altă parte mângâietor, căci înseamnă că şi eu, om fiind, port aceeaşi fire şi pot şi eu să încerc, în orice caz, să nădăjduiesc că pot ajunge unde-mi porunceşte Hristos să ajung şi-mi arată calea, care ar fi El Însuşi. El ca Om avea dragostea asta de Dumnezeu, care în orice aspect al morţii avea mai multă încredere în voia lui Dumnezeu decât în voia lui omenească. Hristos era Om, dar avea o voie nepăcătoasă. În Hristos nu a existat păcat. Ce este păcatul? Cum de a fost Om adevărat dacă nu a trăit păcatul? Noi, toţi oamenii, trăim păcatul. El n-a cunoscut starea noastră, a păcatului? Şi atunci, cum ne poate mântui din păcat? A cunoscut urmările păcatului, slăbiciunea trupului, până şi putinţa de a muri, de a se pogorî în iad cu sufletul. Însă, păcatul nu este ceva care există în sine, aşa cum şi iadul nu este ceva care există în sine.

Un păcat nu este decât scâlcierea unei dreptăţi; un viciu nu este decât scâlcierea unei virtuţi; iadul nu este decât scâlcierea Împărăţiei Cerurilor, a raiului. Răul nu există fiindcă nu există decât ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu în fiecare zi a zidirii a văzut că tot ceea ce a făcut era bun, că era bine, cum zice Facerea. În a şasea zi a văzut că toate erau bune foarte. Deci, răul nu poate exista, iad nu poate exista. Dacă o să fiţi la slujba dinaintea Crăciunului, o să auziţi acolo o paremie, o pericopă din proorocia Profetului Varuh (capitolul 4), unde prooroceşte de Hristos lucruri minunate: Îl arată ca „Legea care va dăinui în veci” şi vorbeşte de Hristos ca Cel care „a ales toate căile dreptăţii”. Ce este această alegere? Vorbeşte de Hristos ca fiind Dumnezeu, Care va veni şi va locui cu oamenii. Pe Dumnezeu Îl ştim ca Cel care este din veci şi mai înainte de veci, nu are o devenire, nu are nevoie să facă o alegere între una şi alta. Este deci doar o expresie proorocească la nivelul înţelegerii noastre, ca să înţelegem că Dumnezeu este Persoană (nu este ceva care există şi nu poate să fie altceva) şi ca Persoană are libertate să trăiască într-un fel sau altul, să aleagă – în termenii lui Varuh – între una şi alta (în termenii noştri).

Dragostea lui Dumnezeu, bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu care nu este întuneric, cum zice Sfântul Apostol Ioan, este o alegere liberă a lui Dumnezeu, nu că nu poate altceva sau că nu ştie altceva. Făptura şi – paradoxal iarăşi – numai făptura care are chipul lui Dumnezeu, ea – îngerul sau omul –   poate să facă o altă alegere tocmai pentru că avem chipul lui Dumnezeu. Acea altă alegere este căderea de la devenirea noastră, de la îndumnezeirea noastră şi aceasta este ceea ce reprezintă tot ceea ce este rău în „cele de sub ceruri”, adică în tot cosmosul făurit de Dumnezeu, în lumea îngerilor şi în lumea oamenilor. Animalele nu pot decât să-şi trăiască legea lor, pe care noi o vedem ca bună sau rea, că ne convine sau nu ne convine, dar e o lege. Aşa l-a făcut Dumnezeu, ştie El pentru ce – câteodată mai dibuim şi noi de ce Dumnezeu o fi făcut aşa – însă animalul nu poate să-şi depăşească măsura. Omul şi îngerul poate. Orice alegere care nu este dumnezeiască, care nu coincide cu ceea ce a ales Dumnezeu mai înainte de veci, ca să fie ceea ce este El (şi care se rezumă la un singur cuvânt: dragostea, care rezumă toate poruncile şi proorociile), orice alegere în afara acestei viziuni – care poate fi făcută de făptura liberă care poartă chipul lui Dumnezeu – este răul, este păcatul, este viciul, este iadul.

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am  amintit  acum  de  un  tânăr  din  Bucureşti  care  acum  mulţi  ani  (avea 16-17  ani),  în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta.

El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă.

Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia:  „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră  reală,  dar  prin  dumnezeiască  pronie  ne  este  ascuns  pentru  că  n-am  putea  să  nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul.

Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile  tuturor.  Într-unul  din  ele  zice  că „începutul  contemplării  celei  adevărate  este  viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare  duhovnicească,  un  avânt  către  cele  veşnice,  care  trece,  la  început,  prin  contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Parintele Rafail Noica – Conferinta audio: “Cuvantul proorocesc si experienta harului”, Alba Iulia, 15 Nov. 2007

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *