Pã­rin­tele Iulian

Acesta nu este un articol despre Pã­rin­tele Iulian, pentru cã bãtrânul monah de la sfântul schit românesc athonit Pro­dro­mu mi-a spus cã el po­vãțu­ieș­te pe fiecare creștin sã trãiascã în smerenie,“fãrã renume și cu gândul în cealaltã lume“. Și dacã el recomandã traiul fãrã re­nu­me, sã capete renume ar însemna sã nu facã ceea ce propovãduiește și sã-și tulbure smerenia în care trãiește. Și când mi-a spus toate astea, m-a chemat repede la chilia sa și m-a rugat sã citesc câteva versete dintr-o Bi­blie cu foarte multe sublinieri (peste care nu pune niciodatã – nici mãcar din întâmplare – ni­mic, în afarã de o cruce), începând cu Romani 2, 21: „Deci tu, cel ce înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți?“ (și urmãtoa­rele).
Mi-a dat binecuvân­ta­re, însã, sã scriu despre unele povețe și cugetãri „athonite“ ale sale. Când l-am întrebat de ce crede cã merg uneori lucrurile prost în viața duhovni­ceas­cã a românilor, și-a întãrit vorbele cu un alt citat din Noul Testament, care recomanda povã­țu­i­­torilor ca mai întâi „sã facã“ și apoi „sã învețe“. Așadar, „trãitorii“ le lipsesc ro­mâ­nilor, cã de biserici nu ducem lipsã…
Nu voi scrie despre Pãrintele Iulian, dar voi scrie despre blândețea lui. El face parte dintre acei cã­lugãri aduși puțin de spate, pentru cã împropriindu-și smerenia și tãierea voii, nu-și semețește niciodatã capul. Nu m-a contrazis niciodatã, dar m-a adus cu duhul blândeții spre adevãr. (Și adevãrul nu era la mine!)
Pãrintele Iulian îți face bine chiar și numai stând în preajma lui, iar dacã mai ai fericirea sã și vorbești cu el, pacea din sufletul tãu va fi deplinã, pentru cã prin duhovnic vorbește Hristos – iar Pãrintele, cu adevãrat, duhovnic este.
Am vãzut zeci de oameni stând împrejurul Pãrintelui, pe treptele bisericii schitului, în rãcoarea serilor de varã, și pe bãtrân învãțându-i sã lupte cu pãcatele și ajutându-i sã-și gãseascã drumul bun în viațã. Cã ascultarea de duhovnic este viațã veșnicã…
„Aflã bucuria și-L vei afla pe Dumnezeu“, spunea cineva. Su­fletul meu se bucurã ori de câte ori îl vãd pe Pãrintele Iulian (și pe alți pãrinți prodromiți), ceea ce mã face sã cred cã sunt „oameni ai lui Dumnezeu“ pânã-n ultima fibrã a ființei lor.
În general, omul pe care-l cauți nu existã, dar Dumnezeu ți-l dã pe cel de care ai nevoie. Și eu aveam nevoie sã întâlnesc un om ca bãtrânul duhovnic de la Pro­dro­mu.
Aș scrie un articol despre Pãrintele Iulian, dar știu cã niciodatã nu mi-aș gãsi cele mai bune cuvinte despre el și nici mãcar n-aș pu­tea sã-i zugrãvesc smerenia, așa încât mã mãrginesc a vã spune cã mã bucur cã el exis­tã, acolo, undeva, în Grãdina Maicii Dom­nului, și cã se roagã, poate chiar acum, pentru mântuirea noastrã.
Sper sã nu-l întristeze rândurile mele, pentru cã știut este cã dacã l-ai întristat pe duhovnic, L-ai întristat pe Dumnezeu.

George CRÃSNEAN

Articol apărut în Lumea Credintei, anul IV, nr. 12 (41) Decembrie 2006