Părintele ANDREI COROIAN: Cum putem păstra liniștea și pacea în lumea în care trăim ?

Gânduri și cugetări pentru o stare de mulțumire!

Zidiți din preaplinul iubirii Preasfintei Treimi, de Atotputernicul şi Atotbunul Dumnezeu, noi oamenii suntem făpturi cinstite cu darul cel neprețuit ( care arată desăvârșita iubire a Celui ce ne-a făcut după chipul Său, spre asemănarea Sa) al libertății. Libertate ! Da ! Dar, nu independentă și nu autonomie, ci o libertate condiţionată de libertatea de exercițiu proniator asupra noastră, a Celui Care ne-a plăsmuit și de libertatea semenilor noștri și a celorlalte făpturi create.

Omul este dependent, legat ființiial de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Singurul care nu depinde de nimeni.Omul î-și trage seva, dorința de a trăi ( veșnic), puterea de a iubi, din nemărginitsa putere și nesfârșita iubire a Dumnezeului întreit, aceasta se vede în viața, lupta, dorul, tânjirea și durerea Prooorcilor, Patriarhilor și Drepților Vechiului Testament.
Plinătatea acestei iubirii s-a făcut vizibilă și accesibilă omului, prin Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, Care venind pe pământ și unindu-Se cu firea noastră omenească, în pântecele preacurat al Maicii Sale,Sfânta Fecioară Maria, deschide omului poarta nemurii, mântuirii, fericirii,prin posibilitatea de a intra în comuniunea veșnică a Preasfintei Treimi.
Credinţa este firul roşu prin care se leagă făptura de Făcătorul său, omul ca persoană de Dumnezeul personal. Ea este singurul bun creator din întreaga istorie a umanităţii, evidenţiat atât în istoria Bisericii Vechiului, cât mai ales cea a Noului Testament, reliefată în viețile sfinților şi în viaţa personală a fiecărui credincios.
Nădejdea este aşteptarea întru bucurie, cu răbdare şi seninătate a celor făgăduite de Dumnezeu, Bisericii, adică tuturor credincioşilor împreună şi fiecărui om în parte.
Dragostea este tocmai acea stare de bucurie, binefăcătoare, vie şi mulţumitoare întru care sufletul petrecând, împlineşte toate poruncile cu râvnă, bucurie și acrivie.
Ea cuprinde toate virtuţile, prin ea gustăm încă de pe pământ, din fericita viaţă a lumii duhovniceşti şi cereşti, în care petrece Dumnezeu.
Contrar gândirii acestei lumii secularizate, care se zbate nefericită între autonomia ateistă bazată pe progresul tehnico-ştiinţific şi experienţele spirituale panteiste ale religiilor extrem-orientale, experienţa Bisericii, mai bine zis a omului-persoană în Biserică, este o experienţă fericită cu un Dumnezeu Personal fericit.
Prin credinţă, nădejde şi dragoste, în Biserică, care este chipul și începutul împărăţiei cereşti, omul poate trăi – şi este chemat să o facă – acea stare de linişte, de pace şi de siguranţă. Poate simți și trăi, comuniunea iubitoare și purtarea de grijă,caldă, puternică, atentă și delicată, a lui Dumnezeu.
Prin Hristos în care trăiește în Duhul Sfânt, este departe de gânduri, cum că ar fi părăsit, că ar fi sortit hazardului, nefericirii, nonsensului şi absurdului, sau sclavul condamnat, deslănțuirii forţelor naturii, ale puterilor răului , ale înghițirii morţii și iadului.

Prin rămânerea în iubirea Lui Dumnezeu,care se întărește și se intensifică prin deasa rugăciune,împlinirea poruncilor, spovedanie, împărtășire, omul poate păstra în suflet acea stare de har,de bucurie și pace , de iubire, de smerenie, blăndețe și răbdare, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate ( cf. Efeseni 5, 2).

• Mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a creat, că l-a adus din nimic la fiinţă, pe el – omul şi pe întreaga lume văzută şi nevăzută, dându-i acestuia să contemple din frumuseţea creaţiei, pe Minunatul , Preafrumosul și Preaputernicul Creator.
• Mulţumindu-I că l-a creat după chipul Său – cu raţiune, cu simţire şi voinţă , dându-i privilegiu, îngăduindu-i să aibă o relaţie personală, intimă cu El. Ca prin harul şi ajutorul Lui și împlinea poruncilor, să ajungă la mult dorita asemănare cu El, prin virtuți.
• Mulţumind Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul Și Cuvântul Părintelui ceresc, pentru Întruparea, Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa,prin care răscumpărându-ne și mântuindu-ne (obiectiv) a întemeiat pe pământ Biserica, izvorul mântuirii şi al fericirii.
• Mulţumindu-I că a trimis pe Duhul Sfânt în lume, ca să o sfinţească, să o întărească şi o povăţuiască, prin ierarhia și preoțimea Bisericii, să o cunducă pe cărarea Împărăţiei cereşti, dând lumii întregi, cunoştinţa Adevărului, care conduce la adevărata libertate.
• Mulumind lui Dumnezeu pentru oamenii pe care ni-i scoate în cale.În toți Îl vedem pe Hristos, în tineri, bătrâni, copilandri, bărbați ,femei.În toți vedem temple și biserici ale Duhului Sfânt., palate ale Preasfintei Treimi.
• Mulţumind lui Dumnezeu pentru frumuseţea lumii (creației) în care îi este dat să trăiască, pentru pământul cel roditor şi pajiştea înflorită, pentru câmpii şi dealuri înverzite, pentru munţii înalţi, acoperiţi de codrii răcoroşi care odihnesc privirea, înviorează şi înalţă sufletul.
• Pentru păsărele, pentru animale, pentru orice vietate care mărturiseşte şi slăveşte pe Dumnezeu prin rânduiala firi ei, pentru mândru şi luminosul soare, pentru frumoasa lună şi stele care strălucesc pe bolta albastră şi senină a cerului.

Mulţumirea adusă lui Dumnezeu ar trebui să ne însoţească în toată clipa, atât pentru darurile primite de noi personal, cât şi pentru cele revărsate peste lumea în care trăim.
Părintele Nicolae Steinhardt, în scrierea sa „Ce-i datorez eu lui Hristos?” , într-un nepreţuit şirag de mulţumiri aduse lui Hristos-Dumnezeu, mulţumea Mântuitorului pentru faptul că i-a îngăduit să-L cunoască, să-L iubească, să creadă în El , să se boteze, să I se închine şi să-I slujească Lui.
„Chiar de nu-mi va fi dat a mă mântui”, scrie părintele, „convingerea că Hristos este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa” îmi este cu totul suficientă pentru a cunoaşte liniştea şi a gusta neîngrijorarea”.
Toată viaţa noastră, ar trebui să o închinăm lui Dumnezeu.
Toate bucuriile, reuşitele şi izbânzile noastre, dar şi toate necazurile şi nereuşitele noastre ar trebui să i le aducem lui Dumnezeu.
Toată viaţa noastră, aşa cum ne învaţă Biserica să o dăruim lui Dumnezeu zicând: „Ţie Doamne îţi dăruim toate ale noastre”.
Marele sfânt ierarh, Nicolae de Ohrida răspundea unei femei credincioase, care îl întreba despre înţelesul şi însemnătatea cuvintelor „Ţie Doamne” , cu înțelepte povețe pracatice, îndemnându-o la împlinirea lor:

• Când ai sănătate şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi zi : „Ţie Doamne!”
• Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta:
„Nu merit eu asta, asta nu se cuvine mie, ci – Ţie Doamne!”
• Când îţi trimiţi copii la muncă ori la şcoală ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei şi zi: „Îi dau în grijă – Ţie Doamne!”
• Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci zi:
„Toate acestea le dau spre judecată şi dreptate – Ţie Doamne!”
• Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare Prieten şi zi:
„Acest suflet drag ţi-l aduc în dar – Ţie Doamne!”
• Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti şi suferinţelor şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune:
„Ajutor şi milă cer – Ţie Doamne!”
• Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria – prieten este – ci iartă-te cu această lume şi spune:
„Sufletul meu pocăit îl dau în mâini – Ţie Doamne!”

Acestor cuvinte insuflate de Dumnezeu ale sfântului ierarh, s-ar putea adăuga şi altele, după situaţiile ivide în parcursul zilnic al vieţii noastre.
De la răsăritul de soare, mireasma unei flori, zâmbetul nevinovat al unui copil, sfatul unui bătrân spre binele şi folosul nostru, putem să-i mulţumim cu recunoştinţă lui Dumnezeu, izvorul a toate bucuriile şi binefacerile revărsate asupra noastră.
Părinţii călugări din Sfântul Munte Athos spun mereu : „La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu”. Adică ca la Făcătorul, Mântuitorul şi Proniatorul tău, respirându-L precum aerul.
Ca în vreme ce trupul primeşte oxigenul necesar vieţii biologice, sufletul să primească harul necesar vieţii noastre duhovniceşt.
Aceasta este relaţia normală între om şi Dumnezeu, ca între două persoane care se iubesc.
Mântuitorul Iisus Hristos, între alte multele atribute, pe care le are, ca: Viață, Cale ,Adevăr, Lumina lumii, îl are și pe acela de a fi Pacea lumii.
Pacea, este stare de adâncă smerenie, de mulțumire și de recunoștință, în inimaă curată, dreaptă și cinstită, prin care Hristos trăiește în noi și noi în El.
Această stare de trăire firească de pace,de smerenie și iubire, de mulţumire smerită să cuprindă sufletele noastre, Amin.

Arhim. Andrei Coroian