Părintele Ioanichie de la Frăsinei şi zâmbetul revederii

 În această zi m-am gândit că la cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţă. La oamenii frumoşi. La oamenii care mi-au zâmbit cu dor de viaţă şi de veşnicie .La Părintele Ioanichie de la Frăsinei care de fiecare dată când ajungem la dânsul, ne vorbeşte printr-o privire caldă şi zâmbitoare.. Se uită în ochii noştri şi surâde… E vesel, calm şi binevoitor. Niciodată grav, niciodată aspru, niciodată speriat de moarte şi de plata morţii. De obicei atunci când ajungem la mănăstire, primul gest firesc este de a ne apropia de dânsul şi de a-i cere blagoslovenie. Preacuviosul părinte ne întinde o mână cladă, uşoară şi apoi zâmbeşte din adâncul inimii:

– Ce mai faceţi? Bine aţi venit? Mi-era dor de voi? Ce mai este pe la Sibiu, merge treaba? Şi tot sfinţia sa răspunde:

– Trebuie să meargă! Nu ne lăsăm orice ar fi! Piedici sunt, dar biruim! – şi ochii săi surâd miloşi şi plini de voioşie.

Urmează din partea noastră un moment de ezitare firească. Primirea este peste măsură, neaşteptată. Ce am putea noi păcătoşii să spunem, cum să răspundem în faţa unui asemenea părinte? Gândurile noastre sunt împovărate. Desigur, am putea brava printr-u răspuns smerit, de genul:

–          Ce să facem părinte? Păcate părinte, păcate!… dar mai bine tăcem şi nu spunem nimic. Părintele ne priveşte din nou:

–           Hai măi copii, nu vă mai temeţi, nu vă mai tânguiţi de păcate! Bucuria revederii e mai mare decât slăbiciunile. Noi suntem acum cu Hristos! Păcatele le aveţi pururi cu voi, dar pe mine ţi pe Hristos.… Şi iarăşi zâmbeşte cu o seninătate desprinsă de undeva din mila bogată a cerului. Un sentiment de iubire ne copleşeşte instantaneu. Ne gândim la frigul întâlnirilor de acasă, din societatea noastră, cu oameni care te privesc pizmuitori, apatici sau uneori chiar intransigenţi. O lume în care trăim, o lume în care ne comportăm şi noi la fel, fără iubire, fără bucuria întâlnirii cu cel ce ţi-a fost dat să-ţi fie aproape sau departe pe drumul l vieţii.

Părintele Ioanichie ne întinde din nou mâna şi plin de sfială ne spune:

–          Haideţi să vă fac rugăciunile de dezlegare. Şi să mai povestim şi noi câte puţin…

   Am relatat această întâmplare nu din dorinţa de a povesti un fapt divers sau senzaţional, ci pur şi simplu pentru  a oferi o soluţie simplă de a câştiga veşnicia: să zâmbim şi să ne bucurăm că existăm împreună.

   Poate e prea mult să ne gândim la veşnicie. Poate e destul de greu să ne aducem aminte de trecut. Sufletul nostru este numai clipa aceasta. Secunda mirabilă în care eu vă scriu iar voi citiţi. Cine sunt eu? Cine sunteţi voi? Nişte oameni simpli care am avut ocazia deosebită ca în anul Domnului 2011 să trăim, să scriem, să citim, să existăm în acest univers frumos, interesant şi complex. Faptul că eu scriu nu este o iluzie ci certitudine. La fel şi lectura voastră înseamnă un elogiu adus vieţii. Aţi fi putut acum să fiţi în mijlocul unei mulţimi, să priviţi spre pământ şi să trăiţi deprimări cotidiene. Dar pronia divină a vrut să fie aşa. V-a chemat la lectură şi la pace. La zâmbet, la meditaţie, aproape de mine şi de tot cerul care ne înconjoară. Să ne bucurăm!