Parintele SOFIAN BOGHIU: Despre puterea si semnificatia Sfintei Cruci

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare – zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dovadă că este aşa: în ziua Înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota. Vom auzi atunci strigătele pline de răutate ale duşmanilor săi: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Marcu 15, 14). Vom auzi atunci pe Pilat rostind osânda la moarte a celui nevinovat; Îl vom însoţi pe Iisus cu gândul şi cu inima pe drumul greu al Crucii, urcând pe Golgota cu crucea grea în spate, pe El, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre; Îl vom vedea răstignit între tâlhari pe Cel ce este cumpăna dreptaţii. După ce Îşi dă Duhul pe Cruce în mâinile Tatălui Său, vom vedea pe ostaşul roman împungându-I coasta cea dătătoare-de-viaţă, din care a izvorât atunci sânge şi apă şi din care izvorăşte mereu hrana Sfintei Împărtăşanii.

Rememorând la Înălţarea Sfintei Cruci toată jertfa dureroasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine şi mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce şi cât de scumpă este pentru noi, creştinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă şi se înalţă cu cinste în ziua de 14 septembrie.

Pentru asemenea pricini, Praznicul Înălţării Sfintei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă, cu înfrânare şi cu post aspru, ca în Vinerea Mare.

Şi, pentru ca să fie scoasă şi mai mult în lumină strălucirea Sfintei Cruci, Praznicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: Duminica dinaintea Înălţării sfintei Cruci si Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

În prima Duminică ni se vorbeşte despre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, aşa cum l.au văzut proorocii vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

În Duminica viitoare vom vedea cum taina Sfintei Cruci se resfrânge şi asupra vietţii noastre, cum fiecare creştin trebuie să-şi poarte cu linişte şi cu răbdare propria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, ştiind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii.
(…)
…pe Golgota, în faţa Crucii.

Câţi n-au hulit atunci pe Domnul – şi nu numai atunci, fiind muşcaţi de şerpii propriilor lor patimi, dar şi cât de mulţi s-au tămăduit de rănile lor în veacurile ce au urmat?
(…)

Păcatele care năpădesc asupra noastră şi copleşesc adesea firea nostră cea pătimaşă sunt asemenea şerpilor care încolăcesc prada lor şi, cu muşcături iuţi şi viclene, ne învăluie sufletele şi trupurile, vătămându-ne din greu.

Ceea ce este însă şi mai trist este faptul că noi înşine, care ne plângem uneori de muşcăturile altora, ne comportăm adeseori ca nişte şerpi faţă de semenii noştri. Prin izbucniri de mânie nedreaptă, prin jigniri, prin răutate şi cruzime, prin mândrie deşartă, prin viclenie şi minciună, prin împotrivire la adevăr, prin lăcomie, prin ameninţări, prin clevetire şi răzvrătire muşcăm din cinstea altora, din fericirea şi pacea lor şi a căminelor lor.

Câţi dintre noi, creştinii, nu suferim din greu veninul propriilor noastre patimi sau din pricina răutăţii semenilor noştri? Câţi dintre semenii noştri nu suferă din cauza noastră, pentru că ne purtăm unii cu alţii asemenea unor şerpi vicleni şi veninoşi, muşcându-ne şi vătămându-ne unii pe alţii?

Când simţim că avem sufletele înrăite şi îmbolnăvite de propria noastră răutate, sau când suntem muşcaţi şi tulburaţi de răutatea semenilor noştri, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci mai întâi să facem aşa cum au făcut cei muşcaţi de şerpi în pustie, care şi-au întors privirile către şarpele cel de aramă înălţat de Moise pe vârful unui stâlp, după porunca lui Dumnezeu. Dar acel şarpe era numai un simbol al Sfintei Cruci. Noi însă să ne îndreptăm cu ochii inimii nu către simbol, ci către însăşi Sfânta Cruce a Domnului şi către Cel Răstignit pe ea. Lui să-I spunem toate durerile ascunse şi toate amărăciunile noastre, Lui să-I arătăm mai întâi toate rănile noastre şi să-L rugăm să ne ajute şi să ne vindece.

Să facem şi noi măcar aşa cum fac cerbii din regiunile uscate şi cu mai puţină iarba curată decât în pădurile şi munţii noştri. Ei, sărmanii, o dată cu iarba înghit fără să vrea şi destule musculiţe şi viermişori amari şi veninoşi, care le amărăsc tot cerul gurii lor. Iar când nu mai pot răbda amarul, pornesc în goană mare către izvoare de apă limpede, şi beau, potolindu-şi setea. Aşa îşi alină şi îşi alingă tot amarul.

Tot aşa să alergăm şi noi la Sfânta Cruce şi la Cel Răstignit pe ea, ca la cel mai curat şi mai limpede izvor, căci el însuşi a zis: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică“(Ioan 4,14).

Iar când ne rugăm în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Lui, să nu fim acolo numai cu trupul, iar cu gândurile răspândite în alte părţi, ci să ne adunăm din risipire mintea, toate gândurile şi toate simţurile noastre, având toată încrederea că ne aflăm în faţa Celui ce ne poate ajuta cu adevărat. Căci el a zis: “Cereţi şi vi se va da” (Matei 7,7). Să cerem cu încredere!

Nu se poate, fraţi creştini, ca cineva, care îngenunchiază în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Mântuitorului sau a Sfintei Sale Maici şi se roagă cu lacrimi, cu credinţă şi cu toată convingerea cerând ajutor şi uşurare în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut, sau măcar o lumină, un gând izbăvitor, sau o mângâiere pe care n-o mai poate primi de la nimeni altcineva. La asemenea popasuri de rugăciune şi de mângâiere ne cheamă crucile svelte de pe Sfintele noastre Biserici, crucile ascunse şi tăinuite la piepturile noastre.

Ne aşteapă icoanele şi slujbele din Sfintele Biserici.

Ne cheamă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prezent în casele creştinilor, dar mai ales pe Sfintele Altare şi în Sfintele Taine.

El ne cheamă, zicându-ne tuturor şi fiecăruia înparte: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Un tanar dornic de aleasa invatatura s-a dus odata la o manastire, sa-i ceara sfat unui batran calugar:

– Parinte, dati-mi, va rog, o carte din care sa pot invata cel mai bine cum trebuie sa fie un crestin; cum trebuie sa gandeasca, ce trebuie sa faca; o carte care sa-mi explice toate aceste lucruri!

Calugarul i-a spus ca are o asemenea carte in chilia sa si s-a dus sa o aduca,insa, dupa cateva clipe, s-a intors tinand in mana o cruce pe care i-a intins-o tanarului. Vazandu-1 mirat, i-a spus:

– Fiule, crucea este cea mai de seama invatatura pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mantuitorul S-a jertfit pe cruce, aratandu-ne astfel ce inseamna sa iubesti, fiindca a facut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea inseamna tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adica la Dumnezeu. Cel ce stie sa-si poarte crucea, poarta cu el, in acelasi timp, harul si iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povara, ci o bucurie; cand te daruiesti celui drag, nu o faci cu tristete si cu retinere, ci cu bucurie si entuziasm.

– Crucea inseamna, deci, curaj, rabdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care sa o citesti cu ochii si a carei invatatura sa iti lumineze mintea. Iata, in schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul si a carei invatatura iti va lumina intreaga viata.

Să  ne facem cruce fără ruşine

Trecem zilnic în drumul nostru măcar pe lângă o biserică. Dacă suntem grăbiţi şi nu putem intra să ne închinăm, ori dacă ne aflăm într-un mijloc de transport, ne facem doar semnul crucii şi trecem mai departe. Privirile sau chiar cuvintele unora din jurul nostru ne pot face să ne simţim inconfortabil în această situaţie. Nu trebuie să uităm însă că, făcând semnul crucii, ne mărturisim credinţa şi suntem mai aproape de Dumnezeu.

Toate rânduielile liturgice şi toate rugăciunile încep şi se termină în biserica ortodoxă cu semnul crucii. Despre acest gest, Sfântul Chiril din Ierusalim spunea: “Să nu ne ruşinăm a mărturisi pe cel răstignit”.

Când ducem degetele mâinii drepte la frunte, trebuie să ştim că, prin aceasta, noi îl rugăm pe Dumnezeu să lumineze mintea şi cugetarea noastră, făgăduindu-ne să cugetăm pururea la El. Când de la frunte pogorâm mâna la piept, prin aceasta arătăm că suntem gata să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Iar când atingem umerii, închinăm lui Dumnezeu toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti şi-L rugăm să ne dea putere şi dorinţă de a-L sluji şi a-I plăcea Lui.

Semnul Sfintei Cruci ne aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi, totodată, de tot ceea ce noi înşine trebuie să facem pentru El.

Când intervine, însă, o stare de nelămurire sau de jenă, este bine să ascultăm de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: el spunea că a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este “osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea“. Astfel, potrivit celor lăsate de la Sfinţii Părinţi, şi nu numai, sunt trei situaţii clare în care nu trebuie să folosim semnul crucii: pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante; pentru a câştiga binecuvântarea lui Dumnezeu pentru un lucru rău; pentru a întări rugăciunea sau pentru lucruri de nimic, care nu aduc un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc, cum ar fi jocurile de noroc.

Sau, cum spunea fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală: “Un ortodox îşi afirmă identitatea făcându-şi semnul crucii”.

Când este bine să ne facem cruce

Credinciosul este sfătuit să recurgă la acest gest atunci când trece prin faţa unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, când se aşază la masă, când se scoală de la masă, când începe lucrul, când pleacă într-o călătorie. De ce ar face toate astea? Foarte simplu.Când trece pe lângă o biserică, credinciosul se închină ca să dea mărturie de credinţă. Îşi afirmă credinţa. Deşi acest lucru nu e scris în vreo rânduială, omul cu credinţă face asta deoarece e normal să îţi faci cruce atunci când treci pe lângă locul în care ştii că “locuieşte” Dumnezeu.

Însemnarea cu semnul crucii este, de altfel, o deprindere creştinească foarte veche, chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. “La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci”(Tertulian, De corona, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99).

De asemenea, crucea nu lipseşte niciodată de pe vârful turlelor bisericilor şi al clopotniţelor, iar în cimitire, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci, multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de cântări în cinstea Sfintei Cruci.

Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre semnul crucii

Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată, închipuia semnul crucii. Acesta era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el, preînchipuia semnul Sfintei Cruci.

Crucea alungă diavolii

Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. “Crucea, zice Sfântul Ioan Damaschin, este pavăza, arma şi semnul de biruinţă împotriva diavolului”, iar Biserica noastră cântă: “Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei”. Semnul Sfintei Cruci ocroteşte de uneltirile necuratului.

În anul 312, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “În acest semn vei învinge!”. Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu.

“Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii.

Sfântul Grigorie de Nyssa despre puterea Crucii

Dumnezeu s-a aplecat, aşa-zicând, asupra cadavrului nostru, a întins mâna omului care zăcea în păcat, apropiindu-Se atât de tare de moarte încât a atins-o cu mâinile Sale, pentru a reda naturii, prin trupul Său, începătura învierii şi ridicând din morţi totodată şi omenirea întreagă.

Ce observaţii mai fac adversarii noştri? Înainte de toate aceea că în nici un caz firea dumnezeiască nu poate ajunge să sufere moarte, ci, că, fără să ajungă aici, ar fi putut uşor duce la îndeplinirea planului de mântuire astfel, prin folosirea altfel a prisosului puterii sale. Dacă totuşi, dintr-un motiv inexplicabil, ar fi trebuit să moară, cel puţin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare. Căci ar putea fi vreo moarte mai ruşinoasă, zic ei, decât cea de pe cruce?

Ce să răspundem la aceasta? Că naşterea implică numaidecât moartea. Cine odată s-a hotărât să împărtăşească soarta şi însuşirile firii omeneşti, acela trebuie să şi suporte apoi toate condiţiile omenescului. Dacă, deci, Domnul n-ar fi atins decât unul din cele două capete ale existenţei, atunci misiunea lui ar fi rămas nedeplină, deoarece n-a trecut şi prin ultima din cele două stări sau însuşiri proprii firii omeneşti. Cu mai mult temei ar putea spune cineva, care cunoaşte mai adânc doctrina creştină, că nu naşterea e pricina morţii, ci, că dimpotrivă, din cauza morţii noastre a acceptat Dumnezeu să se nască. De fapt, nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti, Cel veşnic viu, pentru că ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă. Întrucât, însă, întreagă firea noastră trebuia să se împărtăşească din această ridicare din morţi, Dumnezeu s-a aplecat, aşa-zicând, asupra cadavrului nostru, a întins mâna omului care zăcea în păcat, apropiindu-Se atât de tare de moarte încât a atins-o cu mâinile Sale, pentru a reda naturii, prin trupul Său, începătura învierii şi ridicând din morţi totodată şi omenirea întreagă.

Întrucât, deci, omul care a primit în trupul său pe Dumnezeu şi s-a ridicat din morţi prin înviere deodată cu Dumnezeu, din nimic altceva nu-i luat decât tot din plămădeala din care şi noi suntem luaţi, de aceea, întocmai precum în trup activitatea unuia dintre simţuri aduce cu sine o senzaţie comună pentru întreg organismul legat de acest simţ, tot aşa trec asupra întregii firi omeneşti învierea uneia din părţi, ca şi cum întreaga fire omenească ar fi o singură vietate, aceasta pe urma continuităţii şi unităţii care se vede în toată firea noastră, atunci când ceva individual se atribuie întregului şi viceversa. Ce învăţăm noi, prin urmare, condamnabil în tainele doctrinei noastre, atunci când spunem că Cel ce stă bine pe picioarele sale întinde mâna celui căzut ca să-l îndrepte? Că taina crucii ar mai cuprinde şi alt înţeles mai adânc, aceasta vor şti-o cei ce se ocupă cu tălmăcirea înţelesurilor mai ascunse.

Iată ce am primit în această privinţă din predaniile Părinţilor.

Deoarece tot ce s-a scris şi s-a petrecut în Evanghelie are şi un alt înţeles mai înalt şi mai dumnezeiesc şi întrucât nimic din ce există nu se poate să nu aibă acest caracter, adică să fie un amestec de dumnezeiesc şi omenesc, în aşa fel că, chiar dacă modul în care se desfăşoară pare mai mult omenesc şi totuşi înţelesul ascuns vădeşte o prezenţă divină, urmează că nu va trebui să vedem numai o faţă a lucrurilor, iar cealaltă s-o neglijăm, ci să vedem, adică, în faptul că a murit, latura omenească, iar în felul cum a murit, ascunzându-se ceva dumnezeiesc. Iar specificul dumnezeiesc să nu fie mărginit ci să pătrundă prin toate şi să se întindă până la ultima fibră a existenţei, căci nimic nu poate exista dacă nu rămâne în Cel ce e viaţa însăşi şi mai presus de orice şi înainte de toate Dumnezeirea e cea care există (căci permanenţa lumii ne sileşte în mod imperios să credem aşa); de acum şi noi învăţăm din cele patru braţe pe care le are crucea, că din mijlocul crucii, de acolo unde se unesc toate braţele, au ţâşnit patru ramificaţii, iar Cel ce a fost întins pe lemnul Crucii în clipa în care, prin moartea Lui, se împlinea însuşi planul divin, e acelaşi care uneşte strâns şi armonizează cu Sine însuşi întreg universul, aducând prin propria Sa fire, diferitele aspecte ale pământului până aproape la identitatea de simţire şi de suflare cu Sine însuşi. Căci cugetarea noastră, acest lucru îl întâlneşte fie sus, fie jos, fie înspre extremităţile orizontale. De aceea, fie că ne gândim la întinderile cereşti, ori la adâncimile subpământene, ori la amândouă laturile orizontale, gândul nostru întâlneşte pretutindeni pe Dumnezeu, singurul care ne apare în toate colţurile universului şi singurul care ţine lumea în viaţă.

Că unii numesc această Fiinţă Dumnezeu, alţii Îi zic putere, înţelepciune sau folosesc orice altă numire sublimă, în stare să exprime această putere desăvârşită, e indiferent; noi nu ne supărăm deloc din pricina unei deosebiri de nume, de cuvinte, de expresii. Întrucât, deci, toate creaturile privesc această Fiinţă şi în jurul Ei şi gravitează toate, fiindcă puterea Dumnezeirii le ţine unite pe toate întreolaltă, cele de sus cu cele de dedesubt, cele dintr-o latură cu cele din cealaltă, trebuie ca nici noi să nu ne lăsăm duşi la cunoaşterea Dumnezeirii numai pe calea auzului, ci trebuie ca astfel de învăţături să le dobândim şi pe calea vederii mai înalte.

De la acestea a plecat Sfântul Pavel când a făcut cunoscut poporului efesenilor în ce constau tainele creştinismului în adâncimea şi înălţimea, în lărgimea şi lungimea lor (Efes. 3,18). Cu alte cuvinte, el foloseşte câte un cuvânt special pentru fiecare din cele patru prelungiri ale Crucii: înălţimea e partea de sus, adâncimea partea de jos, iar lăţimea şi lungimea cele două capete laterale.

În alt loc şi anume, după cât îmi amintesc, în Epistola către Filipeni (2,10), el lămureşte şi mai de aproape aceeaşi idee atunci când zice: „Întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”. Aici foloseşte de fapt un singur cuvânt pentru amândouă braţele orizontale ale Crucii, arătând prin expresia „cele pământeşti” tot ce se află între cele cereşti şi cele de dedesubt.

Iată, aşadar, taina care ni s-a propovăduit despre Cruce. Cât despre ceea ce urmează în chip logic din această învăţătură, ea e aşa de firească încât înşişi necredincioşii mărturisesc că nu cuprinde nimic nepotrivit cu ideea de Dumnezeu. Că Mântuitorul n-a rămas în mormânt, că rana lăsată pe trup de împunsătura lăncii (Ioan 19, 34) nu L-a împiedicat deloc după aceea să trăiască, dar mai ales că S-a arătat ucenicilor după Înviere şi anume după cum I-a fost voia, apărând nevăzut în mijlocul lor fără să fie nevoit să intre pe uşă, întărind pe ucenici prin suflarea Duhului peste ei (Ioan 20,19), făgăduindu-le să fie continuu cu ei şi că nimic nu-i va despărţi de Sine (Matei 28,20), apoi că L-au văzut cu ochii cum se înălţa la Cer (Fapte 49); în timp ce cu mintea Îl vedem pretutindeni şi ştim toate câte le mai istoriseşte Biblia, iată lucruri care n-au nevoie de dovezi raţionale pentru a fi recunoscute ca dumnezeieşti sau vrednice de atotputernicia şi absolutul puterii divine.

Sursa: APA CEA VIE, Puterea Sfintei Cruci